M-au fascinat intotdeauna povestile Primelor Doamne care-au stiut sa-si urmeze pentru o viata partenerul ales de catre rudele nobiliare si nu intotdeuna dupa sufletul lor. Femeile in toata puterea cuvantului care, odata devenite Regine, au incuvintat sa-si dedice cei mai frumosi ani – si cei ce vor fi venit dupa acestia – unei tari straine de taramul lor natal, si au facut-o cu o dedicatie demna de admiratie fata de poporul „adoptat”, cu sufletul, nu doar sub imboldul ratiunii. O astfel de figura care ocupa un loc insemnat in istoria noastra, dar si in memoria afectiva a romanilor, a fost Regina Elisabeta, regina poeta, cunoscuta sub pseudonimul literar Carmen Sylva. Alaturi de povestea sa, v-am pregatit istoria la timpul prezent a unei femei care are forta si determinarea de a schimba in bine lumea in care traim: Cristiana Ionescu. (Andreea Marin Banica)
Carmen Sylva (1843-1916) – cugetarile unei regine
„Cugetarile unei regine”, „Povestile Pelesului”, „Patria”, „Mesterul Manole”, „Craciunurile unei regine”... scrieri in versuri sau proza ce au vazut lumina tiparului sub semnatura Carmen Sylva, un pseudonim considerat necesar de catre Elisabeta, care era de parere ca talentul literar nu putea fi compatibil cu pozitia sa de Regina a Romaniei. Vasile Alecsandri, prieten al familiei regale si sfatuitor literar pretuit de catre Regina – de altfel, ea insasi a tradus in germana creatia lui Alecsandri dupa ce a asimilat foarte bine limba romana – o convinge sa-si publice scrierile ce au devenit, apoi, apreciate si peste hotare.
Dar unde sunt radacinile Elisabetei? Principesa de Wied era fiica printului Hermann, filosof, si a Mariei, nascuta Principesa de Nassau. A copilarit avand libertatea si natura drept cei mai buni prieteni, padurea Monrepas drept loc de joaca si 3 caini Saint Bernard drept slujitori fideli. Nu e de mirare ca primele sale versuri, scrise la granita dintre copilarie si adolescenta, sunt inspirate de natura. E perioada fertila in care studiaza latina, italiana, engleza, franceza, stiintele, in care e fermecata de literatura si folclor, iar la 16 ani, deja urmareste logica evenimentelor din politica. Se dedica pianului cu o pasiune mistuitoare, cauta perfectiunea sunetului si, mereu nemultumita, face eforturi dincolo de limita fireasca, zdruncinandu-si sistemul nervos. Un motiv serios pentru a-i fi interzis studiul instrumentului pentru o vreme. Nici desenul si pictura nu o ajuta sa fie multumita de sine, vrea mereu mai mult de la ea insasi. Elisabeta cea cu ochi albastri patrunzatori, cu parul bogat, cu talia, statura si fizionomia ce degaja un farmec aparte, isi largeste orizonturile calatorind prin intreaga Europa, petrecand un timp la curte, la Berlin, sau facand excursii in natura alaturi de nasa sa, Marea Ducesa a Rusiei. La Sankt Petersburg, unde petrece o iarna intreaga, invata si limba rusa, dar traverseaza si o mare cumpana: se afla la granita dintre viata si moarte. In convalescenta, afla o veste care o face sa cunoasca suferinta profunda: tatal sau moare. Dupa un timp, o surditate de moment si pierderea unui alt om drag, o prietena de suflet, ii provoaca o cadere. Dar o calatorie in Suedia ii readuce linistea si, fiindca acolo e „tara poeziei”, spune ea, invata si suedeza pentru a putea avea placerea de a citi in original opera sa preferata de Tegner.
„Singurul tron care m-ar atrage ar fi tronul Romaniei, acolo ar mai fi ceva de facut pentru mine” spune Elisabeta, dupa o lunga perioada de calatorie initiatica. Si vorbele ei au devenit, peste putina vreme, realitate. Necasatorita in momentul inscaunarii, in 1866, Carol I, care prin Constitutie nu se putea casatori cu o romanca, o alege sa-i fie mireasa. Primirea triumfala, in aplauzele multimii, la Bucuresti, o marcheaza puternic pe Regina Elisabeta, care va povesti despre asta mai tarziu, in memoriile sale. Din nefericire, la 3 ani dupa ce cuplul aduce pe lume o fetita minunata, Maria, prima printesa romana din familia de Hohenzollern se stinge in bratele parintilor, bolnava de scarlatina. Durerea este de nedescris, iar poporul sufera alaturi de perechea princiara. Dupa un timp, Regina se refugiaza in pictura, literatura, muzica si filantropie. In vremea razboiului de Independenta, transforma Palatul Cotroceni in adapost pentru ingrijirea de urgenta a soldatilor raniti, iar Sala Tronului din Palatul Domnesc devine atelier in care atat doamnele de vaza, cat si lucratoarele din popor confectioneaza cearsafuri, bandaje, camasi pentru spitale.
Altruismul sau o transforma in ocrotitoare a artistilor cu un talent aparte. Erau sprijiniti si trimisi la studiu in strainatate, iar tanarul George Enescu, de pilda, avea in Regina o a doua mama. La Peles si in Palatul Regal din Bucuresti, Enescu avea propria odaie.
Muzicienii aveau zilnic ocazia de a canta in concertele simfonice gazduite de saloanele regale. Pictorii de valoare precum Nicolae Grigorescu primeau sume importante pentru panzele lor, pentru a fi ajutati.
Dupa moartea regelui, in 1914, Regina Elisabeta simte mai mult ca oricand singuratatea si dorinta de a ajunge cat mai curand langa Carol si fiica sa, in cripta de la Curtea de Arges. A ales sa doarma intentionat in camere neincalzite pentru a grabi sfarsitul. Si, dupa o congestie pulmonara, se stinge in februarie 1916. „Regina poeta” se odihneste la Arges, langa Carol I si langa ramasitele principesei Maria, fiica sa.
Cristiana Ionescu
„Cel mai drag dicton al inimii mele nu este al vreunui poet sau dramaturg celebru, nici al vreunei vedete de cinema sau teatru. Cel mai drag dicton este al unui fizician, al unui geniu ce m-a fascinat mereu. Albert Einstein a spus candva ca, in viata, ori crezi ca nu exista magie, ori crezi ca totul este magie. Fie ea magie, miracol, minune, aceasta ma reprezinta si reprezinta ceea ce eu cred despre viata.” (Cristiana Ionescu, PR Manager SOS Satele Copiilor)
1. Ai ales sa retraiesti copilaria in fiecare zi, alaturi de cei 15.000 de copii in beneficiul carora muncesti si pui suflet astazi. Cum arata, insa, tabloul amintirilor din copilaria ta?
Copilaria mea a insemnat Corbeanca. Jumatate ardeleanca, dupa tata, jumatate munteanca, dupa mama - sunt „metisa”, le spun eu prietenilor. Asta ma ajuta sa fiu cand molcoma, cand avantata. Copilaria mea a insemnat bunici si strabunici, care m-au facut sa apreciez ciresele (din buzunarul sortului strabunicii, ce se intorcea de la biserica si ne punea sa alegem), sa apreciez barba strabunicului, caruia ii veneam in intampinare si strigam de cand il vedeam: „mamaie, mamaie, vine tataie batranul”. Cu costum de stofa negru, cu vesta si palarie de fetru, cu plete albe si barba alba si lunga, strabunicul meu era ca in cartile de povesti. Cred ca un copil crescut alaturi de bunici si strabunici este un copil ce va deveni un adult implinit.
Copilaria mea a insemnat bunica, ea m-a crescut, eram singura ei nepoata intre alti 5 nepoti, si de aceea eram pentru ea ca o printesa: „singura ta grija este sa inveti”. M-a invatat tot ce trebuie sa stie o fata: sa cos, sa tes, sa impletesc, insa doar asa, ca sa stiu. Bunica m-a invatat sa citesc si sa scriu cu creionul chimic. Ii citeam cu voce tare la capat de rand cand ea sapa la vie. Prin munca ei, ne-a daruit tuturor o copilarie si o viata fara griji; cand nu era carne si lapte, ori se statea la coada la oua si branza, bunica ne dadea toamna putini intregi, compoturi, dulceturi, muraturi, pastrama. Nu am stat vreodata la coada la alimentara. Am primit de la ei totul. Singurele conditii? Sa nu ne jucam la butelie si sa nu mergem cu chibrituri la paie. Copilaria mea a insemnat sa o ajut pe bunica mergand cu oile pe camp (oi care ne-au scapat de foame si frig). Era distractiv pentru noi, copiii. Nu am fost niciodata fortata sa fac ceva ce nu mi-ar placea. Ba dimpotriva. La sfarsitul fiecarui an scolar bunicul ne chema cu carnetul de note si ne dadea cate 100 de lei. Imi amintesc ca la finalul clasei I, luand premiu, bunicul mi-a luat primul meu ceas: un Pobeda cu ecran verde. Am fost asa de mandra!
Aceasta lectie m-a invatat sa merg la concursuri si olimpiade sa obtin excursii si tabere pe care altfel familia mea nu si le-ar fi permis. Cand i-am spus bunicului meu ca am intrat la facultate, a fugit in porumb in spatele curtii sa planga! Era prima oara cand il vedeam plangand: de fericire!
Oamenii pe care i-am intalnit in viata m-au facut sa devin omul de astazi. Pe nasa mea, Nicoleta Dumitrescu (prea curand plecata dintre noi) am considerat-o modelul de mama, sotie, profesor, prietena. Reputat autor de manuale scolare, profesor de istorie remarcabil - alaturi de Doru Dumitrescu - au fost oamenii care mi-au marcat adolescenta. Cum? Pai cum altfel decat acceptand sa ma pregateasca pentru intrarea la facultate, fara a-mi lua vreun leu? Totul a inceput cu Doru Dumitrescu, care mi-a devenit profesor de istorie in liceu. Eu am indragit mereu istoria, pasiune pe care o transmit si fiului meu. Mergeam la ei la pregatire, seara dupa cursuri, cu stomacul gol. Nicoleta imi punea mereu pe masa, firesc, fara sa ma faca sa ma jenez, foaia de test, o farfurie cu biscuiti si o cana de ceai. Si astazi o plang si imi e dor de ea. De fiinta care mi-a tinut mana la cununie, mi-a tinut pruncul in brate la botez, m-a incurajat si sustinut in tot ce am vrut sa fac. As vrea sa-mi fie acum in fata si sa pot sa-i spun: ai avut dreptate! Multumesc! La fel cum as vrea sa spun asta bunicii mele, ce-mi aducea cirese in camera mare, cand invatam in sesiune.
2. Care au fost sansele tale personale si profesionale? Pilonii pe care ai construit ceea ce inseamna viata ta de astazi?
Deunazi o colega imi spunea, seara la o cafea, ca toata viata ei, ori de cate ori mergea la un interviu il trecea, nu a avut esecuri in aceasta privinta. Langa ea fiind, m-am gandit pret de o secunda si am realizat ca eu niciodata in viata mea nu am fost la un interviu. Am primit de SUS sansa sa fac ce-mi place, sa aduc plusul meu la jobul pe care il fac. Am pornit cu ideea copilareasca de a face Medicina, am fost tot gimnaziul si liceul olimpica la anatomie, fizica, chimie. Chiar la 14 ani profesorii imi spuneau ca puteam sa dau la medicina si as fi intrat. Oooo, dar lucrurile nu s-au intamplat asa. De aceea, profesoara mea de biologie, care se mandrea cu mine si nu ma vedea decat medic, din ziua in care am anuntat-o ca am intrat la Drept nu mi-a mai vorbit. Desi dadusem la o parte alti 28 de candidati.
Viata a facut ca nevoia sa ma indrume catre altceva. Crescuta singura de mama, alaturi de un frate, si fara sprijinul efectiv al tatalui meu (de care mama divortase cu greu, dupa repetate abuzuri fizice), am fost nevoita sa imi asigur pantofii, rochitele. Simt si acum frustrarea pe care am trait-o la 13 ani, cand doamna diriginta ne-a chemat la cinema, iar eu, dupa ce am probat 4 rochii de ale mamei (singurele de altfel) si care stateau pe mine ca pe umeras, am ajuns la cinema si am ramas socata de rochitele frumoase pe care le purtau colegele mele mai norocoase. Ce am invatat din lectia asta? Sa fac rochii superbe, sacouri si fuste, care mai tarziu m-au ajutat sa fiu o studenta eleganta, dar si sa-mi finantez cumpararea primului apartament.
Daca a durat o vreme sa invat de la mama si matusa mea sa fac dintr-o fata de masa o superba rochie brodata (unicate erau toate, desigur), totusi am reusit sa scap de corigente toti copiii colegelor mamei, toti vecinii de bloc, sa-i pregatesc sa intre la liceu sau sa dea la facultate. Aproape ca imi doream sa devin profesor. Dar, iar nu a fost sa fie asa.
Faceam pregatire cu cate 21 de elevi pe zi. Era mult, foarte mult, dar era o sursa de venituri care imi acoperea cheltuielile din facultate, iar Dreptul era si la inceputul anilor ’90 o facultate scumpa (desi invatamantul la Universitatea Bucuresti este gratuit, iar eu am fost bursiera a statului roman, banii nu ajungeau acasa sa-mi cumpar manuale). Am intalnit in viata un om care mai tarziu mi-a devenit din profesor, model de tata, iar apoi nas de cununie si botez. De la Doru Dumitrescu am invatat ca profesia care mi s-ar potrivi ar fi una de avocat, iar nu de profesor, caci el si nasa mea (odihneasca-se in pace), dupa 20 de ani de profesorat abia puteau sa-si creasca cei doi copii. Mereu mi-au sunat in minte vorbele sale: „tata, tu fa-te avocat, ca vei muri de foame ca profesor!” Am mers pe drumul acesta aproape 12 ani, dar sufletul, inima, ma duceau catre ajutorarea copiilor, catre cauze pe care le sprijineam pro bono, catre ONG. Cand viata mea personala s-a schimbat si am ramas mama singura, am luat decizia de a intrerupe cariera pe care o aveam in acel moment in justitie pentru una care imi oferea mai mult spatiu de invatare, mai multa motivatie de a face lucruri noi, mai multe satisfactii. Ca rezultat, astazi fac asta cu drag, la SOS Satele Copiilor, alaturi de care sunt de 9 ani, il am mai mult timp alaturi de mine pe fiul meu. Astazi fac comunicare si atragere de fonduri pentru 15.000 de copii, insa sunt in primul rand mama si femeie. Apoi devin specialist in relatii publice si atragere de fonduri. Cand deschid usa unei companii sa solicit sprijin, intru cu inima de mama si cu pasii siguri pe care toate experientele de viata personala si profesionala anterioara mi le-au oferit. Intru avand alaturi de mine, in sufletul meu, pe toti cei care, de mica, mi-au spus, ca pot face orice imi doresc in viata, imi vor reusi. Intru cu parfumul succesului impanzindu-mi parul, cu mana sigura strangand mana interlocutorului, cu glasul ferm si vocea penetranta, intru eu, toata, cu increderea ca munca pe care o fac este cea mai frumoasa din lume.
Sunt profesor atunci cand fac colegilor mei workshop-uri, seminarii, dar si atunci cand le predam studentilor de la facultate dreptul roman. Tot ceea ce mi-a placut in viata a avut un rost mai tarziu, m-a ajutat sa dezvolt proiecte noi, atragatoare. Daca cineva m-ar pune sa aleg alt drum, nu l-as alege pe altul. Drumul meu este frumos, iar calatoria mea continua.
Nu las o clipa invatarea deoparte. Astazi invat sa fac origami cu fiul meu, care ma mosteneste: vrea sa faca ateliere sa-i invete pe cei mici (el are 11 ani si se considera mare) sa faca o lume din hartie. Vrea sa se faca “scientist”, dar si director la SOS. Este pentru mine cea mai mare realizare a mea: la 11 ani este sponsor al UNICEF, este sponsor si voluntar al SOS Satele Copiilor. Pentru fiul meu, munca mea este realitatea lui. El nu spune: „mama avem sedinta cu parintii” ci „mama, doamna diriginta v-a chemat la sedinta manageriala cu parintii”. Am noroc, cred eu, ca la 36 de ani sa pot spune ca in viata a fost de ajuns sa-mi doresc sa fac ceva, am muncit pentru asta, mult, foarte mult, dar am reusit. Cu mandrie pot spune ca nu am cunoscut esecul.
3.Cum s-a produs saltul de la o cariera de 12 ani in comunicare la Asociatia SOS Satele Copiilor?
Am inceput sa lucrez in relatii publice in 2005. Si nu in orice conditii, ci pentru cea mai buna organizatie umanitara din lume, SOS Satele Copiilor Romania. Dupa ce 5 ani facusem consultanta pentru organizatie s-a ivit oportunitatea de a face asa ceva. Si cum si viata mea se schimbase, devenisem mama singura, am zis: ok, e o provocare, de ce nu? Si am pornit la drum. Am inceput sa fac documentare, sa citesc, sa particip la workshop-uri, sa ii intreb pe cei care aveau studii de specialitate. Cand m-am dus eu la facultate, aceasta specialitate nici nu exista, ca altfel nu mai faceam cea mai dificila facultate din Romania acelor timpuri. Astazi stiu ca asta as fi facut, relatii publice.
Am fost multi ani avocat litigant. Am intrat in relatii publice direct intr-un proiect. Nu mai fusesem in viata mea la o conferinta de presa, nu stiam sa scriu un comunicat de presa. Am avut sansa ca de acest proiect sa se ocupe o agentie, pe un termen limitat. Si mi-am zis... acusi e vremea sa inveti. Am invatat, cerand ajutorul... primind o mana... furand restul... experimentand... cunoasterea. M-a ajutat ca am facut o facultate flexibila, nici nu stiam ca ceea ce fac eu cand ma prezentam clientilor mei purta un nume, brand me. Eram in domeniul meu un brand care avea succes. Abia aflam ce inseamna rate card, advertising value... parca eram picata din alta lume... dar am stiut ca pot invata, rapid - rapiditate pe care am exersat-o in Romania acestor ani in care legislatia se schimba de la o luna la alta si trebuia sa fii mereu la curent. Stiam ca pot comunica, ca sunt creativa si cred cu tarie in ceea ce fac.
Nou intrata in acest domeniu, am putut vedea cum abia acum se cristalizeaza o bransa a specialistilor in PR, se cauta reguli si limbaje comune, am putut face ceea ce face orice outsider care a lucrat in domenii ale comunicarii, o evaluare. Ce am gasit a fost o mare segmentare, fiecare isi tine informatiile si know-how-ul in fata lui. De ce sa-ti fie teama de un nou venit?
De curand, pe un portal de discutii ale relatiilor publice din ONG, cineva nou venit a cerut un sfat, pentru ca ocupase postul de PR la o fundatie si dorea sa stie de unde incepe. Ce credeti ca au facut profesionistii de pe portal? I-au sarit la gat sarmanei fapturi, i-au dat in cap cu fisa de post, cu studiile, cu specializarile... cu „n-ai ce cauta draguta aici, ca la noi tre’ sa ai facultate de asa ceva”...etc. De ce le este teama??? As invita astazi pentru doar o zi un mare specialist in PR cu masterate si zeci de studii de specialitate sa ia locul meu. Doar o zi! Atunci am sa vad cum se acomodeaza cu campaniile de PR la care bugetul este 0, la care fiecare leu cheltuit trebuie sa aduca 70 de lei, fiindca PR este anexa fundraising-ului... cum e sa strangi bani, nu sa stai pe o gramada de bani gandindu-te cum sa-i cheltuiesti! Sa vad atunci ce creativ, ce studii, ce masterate i-a invatat ce sa faca... mai ales ca nu cresti vanzarile produselor... ci cresti copiii, respecti 1000 de reguli referitoare la imaginea si detaliile despre acestia... Ce ziceti? Se incumeta cineva sa faca schimb de locuri cu mine pentru o zi??
Sa nu ziceti ca nu se poate... eu va spun ca da... prima mea campanie, in doar 6 luni, a adus 80.000 de euro advertising value, iar un eveniment a adus 46.000 de euro intr-o singura zi. In total am strans anul trecut peste 500.000 de euro... deci se poate.
SOS Satele Copiilor Romania a crescut, iar eu, profesional am crescut alaturi de ea. Impreuna cu colegii mei am dezvoltat si obtinut finantari pentru cele 15 proiecte ale asociatiei, cu eforturi sustinute, cu ajutorul unor oameni remarcabili, cum sunt Gica Popescu, Gica Hagi, Cristian Chivu, dar si multe companii mici si mari din Romania care au inteles ca investitia in viitor este investitia cea mai buna. Incepand promovarea muncii colegilor mei, la aproape 15 ani de la infiintare in Romania, cu buget zero, provocarea a fost cuvantul de baza. Insa, daca nu sunt bani te salveaza creativitatea. Iar acum, dupa multi ani, noi avem principiile noastre de actiune: think big, be flexible, read properly the documents.
Cea mai mare provocare a acestui an este sa strangem in Romania 1 milion de euro. Noi spunem ca se poate. Cheia succesului? Munca in echipa, sustinuta, constanta, transparenta, seriozitatea. De multe ori cand sunt intrebata cu ce ma ocup, eu spun: vand povesti. Astazi as adauga: vand povesti de succes.
4. Ce te anima, ce te motiveaza in meserie?
De mai multi ani coordonez comunicarea interna si externa in Asociatia SOS Satele Copiilor Romania. De asemenea, coordonez campanii specifice de strangere de fonduri pentru dezvoltarea celor 15 programe ale asociatiei, cu peste 15.000 de beneficiari anual.
Am invatat aici, pentru a folosi in ajutorul copiilor, cum se fac pagini web, cum se realizeaza sisteme informatice, cum faci campanii de comunicare no cost, cum realizezi in doua saptamani, telefonic, evenimente care aduc 50.000 de euro intr-o seara, cum este sa fii beneficiarul „Serii Campionilor” si sa aduci, datorita muncii sustinute de mai multi ani, sute de mii de euro in folosul copiilor si tinerilor in dificultate. Tot aici am invatat sa aplic notiuni de marketing, sa concep campanii tip direct mailing si specifice altor metode de fundraising la care, in decursul anilor mei de cautari ale drumului in viata, nici macar nu ma gandeam.
Din motive personale si cu o motivatie interna puternica, am inteles sa aduc copiilor din SOS Satele Copiilor Romania, ca dar zilnic, un zambet! Daca atunci cand eu aveam 10-12 ani ar fi existat in Romania SOS Satele Copiilor as fi purtat cisme iarna, iar nu pungi peste sosete sa nu ma ud in pantofi, as fi avut o haina de iarna calduroasa, iar nu un pulover crosetat de mama cu care m-am dus toata clasa a 9-a la liceu si care mi-a adus doar reumatism, as fi avut zilnic un sandvici si nu as fi stat sa citesc in biblioteca maldare de carti ca sa pot uita ca mi-e foame si gandul sa ma duca spre minunate aventuri. Dar toate acestea au avut insemnatatea lor si m-au facut omul care sunt astazi.
De cate ori ma intalnesc cu Ambasadorii FIFA, domnii Gica Popescu si Cristian Chivu, cei care ne sprijina in misiunea noastra, le spun ca se alatura mie in darul facut copiilor. Zambetul copiilor este un miracol, o minune divina, un dar. Iar eu cred ca primesc zilnic 15.000 de astfel de daruri.
5. Pasiunile care iti coloreaza viata?
Fiul meu, Bogdan, de 11 ani. Sa fiu mama lui consider ca este cel mai dulce si amuzant hobby pe care il poate avea o femeie. De la fiul meu imi gasesc inspiratia, pe el il consider cea mai mare realizare a vietii mele, el este puterea mea.
6. Exista o pilda adanc intiparita in memoria ta afectiva?
Albert Einstein a spus candva ca, in viata, ori crezi ca nu exista magie, ori crezi ca totul este magie.
7. Cine ti-a fost alaturi mereu, la bine si la greu?
In special mama mea. Daca ceva am invatat de la mama mea in anii acestia si mi-a fost de folos in viata a fost lectia de a trata pe fiecare ca pe un om, nu ca pe functia pe care o are: fara intimidare, teama, trac, sau cum s-o mai numi sentimentul pe care il ai in fata unei persoane foarte importante. Daca mama mea impreuna cu sotul ei nu acceptau ca timp de 6 ani, zi de zi, fiul meu sa fie luat de ei de la gradinita si scoala, toate visele mele de cariera s-ar fi surpat. Este foarte dificil sa fii si profesionist bun si mama dedicata. Practic faci o jonglerie zilnica cu viata. Desi am primit ajutorul mamei, totusi presiunea exista.
Mama mea este in primul rand mama, s-a realizat prin copiii sai, dar este si BUNI pentru fiul meu, unicul sau nepot, lumina ochilor ei. Mama mea este prietena, colega, partenera, iubita devotata, bunica mandra si implicata. Mama mea a devenit BUNI dupa nasterea fiului meu! Iar el a devenit din Bobby- puiul bunicii. Lupta de acum este cea mai puternica lupta data de ea: cu insasi viata! Caci anul acesta mi-a adus o alta lupta, o alta provocare, aceea cu cancerul mamei mele. Mama mi-a fost si imi este model, caci a luptat sa creasca singura doi copii, sa scape din mainile unui sot betiv si violent, sa ne creasca pe mine si pe fratele meu cu valori si principii, care mai tarziu in viata ne-au facut OAMENI MARI. Mama mea nu a facut o casa, ci doua, nu a plantat un copac, ci mai multe livezi, nu a crescut un copil, ci doi.
Exigenta, mama mea nu accepta sa-i apar in fata nearanjata, zaluda, necoafata, neparfumata. Si cred ca are dreptate! Ochii ei nu trebuie sa ma vada vreodata cu cearcane de nesomn, cu lacrimi in ochi, cu bluze lalai sau fara ruj. Ochii ei trebuie sa ma vada cum ma vad inima si sufletul ei: eleganta, tanara, aranjata, mirosind a parfumuri bune, la care ea in tinerete doar ofta. Dar dincolo de toate, mama mea a ramas liantul ce tine familia unita!
Personal viata mi-a rezervat si bune si rele. Insa eu cred in drumul vietii, cel al grecilor, caci odata ti-e bine si esti sus, apoi nu iti mai este. Secretul vietii este echilibrul: sa nu fie prea mare distanta dintre culme si prapastie. Din aceasta provocare am inceput ceva frumos: sa scriu „Jurnalul mamei mele”, o scriere careia chiar tu, Andreea, i-ai dat sansa sa se dezvolte. Sper sa devina o carte de care mama mea sa fie mandra.
Am inteles-o mult mai bine pe mama cand am devenit mama la randul meu. Am inteles ca lumea mamelor are alte culori si parfumuri decat lumea femeilor in general: are culoare roz de buze mici de copilasi, are miros de vanilie a obrajori de bebelus, are parfum de manute intinse a alint, are culoarea ochilor urmarindu-ti gesturile, are puterea lui ROSU, caldura PORTOCALIULUI si taria cristalului. Astazi, mama mea este culoarea bunicii, a calmului cu care isi observa nepotul crescand, a bucuriei cu care il aude strigand-o la geam, culoarea nestematelor. Culoarea mamei mele este PREZENTUL
Cred ca in fiecare dintre noi exista un strop de magie, ca orice copil este o mica minune, ca orice atinge un om cu har devine miraculos. Ce exemple am gasit eu? Mi se par minunate diminetile de vara in care imi beau cafeaua cu mama, mi se pare minune ca, desi uneori o vad zilnic, gasesc mereu ceva de vorbit cu ea. Miracol este pentru mine fiul meu care doarme linistit, mangaierea lui, glasul ce ma striga „mama”. Este mereu un strop de magie in primul sarut, prima atingere, prima noapte de dragoste. Nimic nu defineste mai bine miracolul decat nasterea unui copil, modul cum ti se furiseaza in suflet si face din viata ta un loc miraculos, un taram al altruismului si al dedicatiei si puterii.
M-am amuzat sa fiu fiica mamei mele, asa cum m-am amuzat sa fiu mama fiului meu. Pentru mine, desi pline de incercari, aceste drumuri au fost miraculos de vesele, amuzante, bogate in iubire. Le parcurg si acum cu zambetul pe buze, cu rolele in picioare, cu sacosele de piata in portbagaj, cu mama de o mana si cu fiul meu de alta. Le parcurg a miracol, a minune, a viata plina de magie. Si daca asta nu este magie, atunci, sincer, nu stiu care alta ar putea fi.
8. Vorbeste-mi, te rog, despre o lectura care te-a marcat.
„Caderea advertising-ului si ascensiunea PR-ului”, de Al Ries si Laura Ries, editura Brandbuilders. Statea langa mine, pe birou, in toamna trecuta. Coperta lucioasa, titlu interesant, dar cuprindea notiuni pe care nu le deosebeam. Pornisem calatoria spre domeniul relatiilor publice, din punctul de start al altui domeniu, catre destinatia notorietatii unei cauze in care credeam si cred si azi cu tarie: copiii in dificultate. Stiam ce cunosc, dar habar nu aveam ce nu stapanesc si ce trebuie sa invat. Am deschis copertile, dornica sa studiez… ma gandeam ca aceasta carte e sigur scrisa in limbaj profesionist, ca va trebui sa imi cumpar un dictionar de termeni de PR, daca o exista asa ceva, ca… dar, stupoare! Incep sa citesc… totul ma uimea: limbajul accesibil, notiunile si conceptele explicate, studiile de caz, exemplele de buna practica... sau nu. Nu am lasat-o din mana pana nu am terminat. Si la sfarsit am stiut: ce stiam, stiam si era un plus pentru ceea ce trebuia sa fac; ce trebuia sa invat, aflasem din ea… si mai ales unde sa caut cunoastere.
M-a incurajat sa aflu ca poti „vinde” orice prin PR; exemplul meu favorit? Microsoft. Citeam si ma minunam singura. Era colosal… nici macar nu trebuia sa ai cine stie ce masterate... trebuia sa crezi in ceea ce faci, sa ai bun simt, sa scrii asa cum simti si traiesti despre „produsul” tau. Eu am scris... si nu doar ca am „vandut” povestile minunate ale unor copii pentru care exista sansa unei familii, alta decat cea biologica, familia SOS, dar am reusit mai mult decat atat: am strans pentru acesti copii fonduri ce ar face invidioasa orice companie, chiar de este ea nationala sau nu.
Promit ca voi continua munca asta, pentru ca am aflat ca Bill Gates a facut-o 10 ani. Am parcurs deja o parte din ei, insa va voi anunta „profitul meu”: cati tineri am crescut si sunt la casele lor, au o educatie sau o profesie!
9. Cum vede un om ca tine Romania de azi si cum iti doresti sa arate Romania de maine?
Am calatorit si prin alte locuri insa niciodata nu m-am gandit sa raman. Am revenit cu drag acasa, la mama si fiul meu, la mancarea ei cu gust, la strazile noastre aglomerate. Astazi Romania o simt moderna, sic, schimbata, mergand spre bine, deschizand oportunitati. O simt greoaie in schimbari, insa usoara in a admite noi tabieturi. Ma simt mandra ca-s romanca. De multe ori colegii din alte tari ne spun: “you, crazy Romanians”. De ce? Pentru ca stim sa scoatem frumos din urat, bine din rau, mult din putin, uimim, spargem frontiere, desfacem legaminte, deznodam destine incurcate, dizolvam cutume si prejudecati.
Iubesc Romania pentru ca aici am iubit prima data, aici am nascut puiul de Om ce imi incanta clipele, aici rad dimineata cu colegii la cafea, aici tip si urlu ca nu am loc de parcare, dar tot aici zambesc cand primesc priviri piezise si fluieraturi admirative pe strada… Iubesc Romania pentru ca, pentru ea, am fost Olimpica... la multe materii... pentru anii in care am stat la soare pe treptele facultatii… iubesc Romania pentru ca are suflet… denigrat de multi, dar are… zambete… oameni haiosi….copiii frumosi… Iubesc Romania pentru ca aici am numarat scamele covorului in plansete nocturne cand am suferit prima oara din dragoste! Iubesc Romania pentru muzica ei... si pentru ca am vocea sa o cant! Iubesc Romania pentru ca sunt iubita si apreciata cand ma aflu in alte tari, alaturi de oameni din parti ale lumii diferite... si ne spun toti ca suntem speciali….
Iubesc Romania... pentru ca am nume romanesc... si il port cu drag!
Pentru fiul meu imi doresc ca Romania sa fie sansa de a-si materializa visele. M-am intors cu el de la Viena zilele trecute si-mi spunea plin de mandrie ca e frumos la Viena, insa cel mai bine este acasa: oamenii sunt calzi, amabili, draguti. Pana si acolo am intalnit sarbi care ne-au spus cu mandrie ca ei inteleg si vorbesc putin romaneste, caci din sat de la ei au invatat de la romani. Si cum sa nu crezi ca ne-o spuneau cu mandrie?
Imi doresc o Romanie linistita, constienta ca trebuie sa investeasca in viitorul generatiei acesteia, caci scoala face diferenta. Inca de la Confucius se stie ca „Natura ne aseamana, educatia ne deosebeste”, iar eu ii spun mereu fiului meu si el agreeaza ca „suntem tocilari, dar ne mandrim cu asta, caci scoala face diferenta”. Daca toti vom invata sa investim in copii, vom invata sa investim in viitorul nostru si al Romaniei.
P.S. In prezent, Cristiana Ionescu s-a reorientat si si-a largit domeniul de expertiza, acordand consultanta, prin propria companie, pentru probleme de CSR.
SURSA: ANDREEA MARIN BANICA
Nu exista nici un comentariu
Vrei sa beneficiezi gratuit de facilitatile proiectului?
Fa-ti contSau suna la 116 111. Apel gratuit din retelele TELEKOM ROMANIA
Da click si citeste
Pentru informatii detaliate despre celelalte programe cofinantate de Uniunea Europeana, va invita sa vizitati www.fonduri-eu.ro
Continutul acestui material nu reprezinta in mod obligatioru pozitia oficiala a Uniunii Europene sau a guvernului Romaniei.
Termenii si conditiile pentru accesarea, vizionarea si folosirea acestui site le puteti gasi aici