Nu o singura data mi-am pus intrebarea: cum se adapteaza o sotie de ambasador vietii „nomade”, poate ea sa-si urmeze propria cale in profesie sau e de la sine inteles ca trebuie sa accepte un lung sir de renuntari in favoarea iubirii, a familiei, a calatoriei in locuri pe care, in fapt, nu ea le alege? Am inteles de curand ca e doar o idee preconceputa. M-a contrazis intamplarea ce m-a adus fata in fata cu o romanca remarcabila, cu o inteligenta aparte si un discurs impecabil, aplaudat pe buna dreptate in conferinta la care am luat parte cu ceva timp in urma la sediul Natiunilor Unite din New York. Cand i-am aflat experienta de viata, mi-am spus ca cineva tot va scrie odata o carte despre asta. Pentru ca merita. Pana atunci, insa, am facut primul pas: un interviu iesit din tipare cu romanca raportor special ONU, Iulia Motoc. Deschid insa cu un portret in oglinda potrivit: Margaret Thacher. (Andreea Marin Banica)
Margaret Thacher – doamna de fier, taior de catifea:
A avut incredere in propriile forte, dar a fost multa vreme convinsa ca va fi imposibil, ca femeie, sa urce in varful ierarhiei in politica. Spunea ca niciodata britanicii nu vor accepta sa fie guvernati de o reprezentanta a „sexului slab”. In ’58 devenea deputat, pozitie care o propulsa mai tarziu in postul de ministru al Educatiei. Dupa victoria Partidului Conservator in campania electorala din 1979, formatiune in fruntea careia se afla la acea vreme, Margaret Thacher intra in istorie ca prima femeie prim-ministru al Regatului Unit. Isi depasea, astfel, propria aspiratie: aceea de a deveni ministru de Finante.
Taiorul mereu elegant, discursul argumentat, adesea virulent si foarte clar, gratie cursurilor intensive de dictie, autoritatea si caracterul puternic, inflexibilitatea in momente decisive, politica sa ultraliberala, toate acestea o aduc in pozitia de personalitate politica de prim-plan la nivel international.
Ziarul sovietic „Steaua rosie” a numit-o „doamna de fier”, pentru discursul sau radical impotriva comunismului, sperand sa o puna la punct cu aceasta remarca. Dar imaginea intransigenta e transformata de Margaret Thacher dintr-o posibila piedica intr-un atu si nu reuseste sa-i puna in umbra feminitatea. Francois Mitterand ii face in cateva vorbe un portret memorabil: doamna de fier e in viziunea sa „singurul barbat al guvernului britanic(…) cu ochii lui Caligula si gura lui Marilyn Monroe”.
Iulia Motoc – o romanca la Natiunile Unite:
In 2006, in urma conferintei Societatii Europene de Drept International de la Sorbona, Frankfurter Allegmagne Zeitung a numit-o drept una dintre cele mai relevante voci in Drept din Europa de Est. A obtinut doctoratul in strainatate cu calificativul “summa cum laude” si este primul jurist roman care a predat in prestigioasele universitatii americane NYU si Yale University, publicand lucrari la edituri ca Oxford sau Cambridge University Press. Insarcinata in cateva luni, zbura intre continente pentru a-si indeplini misiunea de raportor special ONU, cu un mandat considerat deosebit de dificil pentru Congo, un teritoriu cu grave violari ale drepturilor omului.
1. Unde ati deschis ochii catre aceasta lume, in ce familie ati crescut si-ati capatat, asa cum se spune, „cei 7 ani de-acasa”?
M-am nascut la Timisoara, dar am crescut in Bucuresti. Familia bunicii mele materne, Elvira, este o combinatie de minoritati care provin din Mitteleuropa. Bunica studiase la pensionul german si a vrut sa ne deprinda, pe mama si pe mine, cu o etica a responsabilitatii, a onestitatii. Mama e de formatie filolog, a fost profesoara de romana, dupa caderea comunismului redactor la „Flacara” si a contribuit la infiintarea primei reviste pentru varsta a treia, „Pensionarul”. Tata a murit acum trei ani, in ziua Pastelui, venea din zona Orastiei si a avut o existenta complicata. Bunicul meu patern a murit la un an dupa ce s-a intors bolnav de la Canal. Cei care l-au cunoscut pe tata il descriu ca pe un om cu inzestrari intelectuale si morale exceptionale. Operat de stenoza mitrala in Anglia la 42 de ani, el a continuat sa lucreze mult timp, ca profesor universitar, inventator premiat international in domeniul chimiei-fizice a materialelor de constructii. Si-a supervizat doctoranzii pana in momentul in care s-a stins; era un interlocutor fascinant prin diversitatea cunostiintelor sale, putea discuta orice de la filosofia stiintei la poezia lui Blaga sau a altor ardeleni de care era atat de atasat...
2. Acum inteleg de unde ati mostenit talentul oratoric si pasiunea pentru literatura...
Da, lectura a fost pasiunea mea constanta din copilarie. Citeam carti care imi depaseau mult nivelul de intelegere, imi amintesc ca am citit Dostoievski la 13 ani. La 10 ani, am inceput sa scriu poezii care au fost apoi publicate si am luat multe premii. In liceu, am fost in cenaclul condus de Tudor Opris. Am continuat sa scriu pana la 20 de ani, cand m-am oprit pentru ca mi se parea ca deja scrisul devenise ceva exclusiv pentru cei ce studiau filologia si era o dominatie a „textualismului” care nu ma atragea foarte mult. Invatam foarte bine fara sa depun foarte mari eforturi. Am fost olimpic de matematica si am urmat Liceul „Gheorghe Lazar”, sectia matematica-fizica. Am vrut sa studiez filosofia, dar pe 22 februarie materiile de admitere s-au schimbat si nu mai puteam da examen decat la drept. A fost una dintre cele mai triste zile ale adolescentei mele.
3. Nu s-a dovedit a fi insa o cale gresita...
Am intrat la drept cu o concurenta de 27 pe loc. In anul I, l-am cunoscut pe Mihnea, sotul meu astazi, a inceput sa-mi placa dreptul civil si mi-am dat seama ca era aproape imposibil sa ma mai mut la filosofie. Incercam sa ocolesc materiile ideologice, de exemplu la socialism stiintific am scris despre anti-marxisti. La etica, am fost Socrate in „Apararea lui Socrate” a lui Platon. In anul II, am organizat alegeri in care am propus si au fost alesi cei mai non-conformisti colegi. Mici acte de revolta. Desi eram printre cei care aveau cele mai mari note, nu am fost propusa ca membru al Partidului Comunist, cel putin atat. Ma intreb deseori, alaturi de multi altii din generatia mea, de ce nu am facut nimic. Cu siguranta eram prea tineri. Discrepanta dintre cultura filosofica si literara si cea politica era enorma si nu stiam cum sa actionam.
4. Ati apucat sa si lucrati sub vechiul regim?
Dupa terminarea facultatii am luat repartitia, la 21 de ani, ca procuror la Giurgiu. Am fost trei luni procuror sub vechiul regim, o parte din lucrurile pe care le faceam aminteau de comicul tragic a lui Gogol, de exemplu imi amintesc cum verificam fabrica de paine citind in acelasi timp din cartile despre producerea painii. Dar acest lucru nu a durat, dupa caderea comunismului pe care am petrecut-o ca multi colegi din generatia mea pe strada, am dat concurs si am devenit judecator la Bucuresti. Am dat concursuri pentru a studia in strainatate, la ultimul unde am ales sa merg, Ministerul Justitiei ne-a inlocuit pe mine si pe inca o colega cu doi barbati; in acele timpuri nu stiam ce inseamna discriminarea si sunt recunoscatoare decanului de atunci al Facultatii de drept, actualul judecator roman la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Profesorul Corneliu Barsan, pentru ca ne-a suplimentat locurile, schimbandu-ne astfel destinele.
5. Cum a inceput aventura dvs. dincolo de granitele tarii?
Pentru a ajunge in Franta in 1990, am schimbat 7 trenuri, nu erau suficiente curse de avion si nu mai erau bilete, un fel de „drum initiatic” traversand Occidentul care fusese interzis generatiei mele. Eram studenta la masterul de Drept International la una dintre cele mai vechi si prestigioase universitati din Franta, la Aix-en-Provence, orasul lui Cezanne si a lui Zola, dar nu auzisem niciodata de master. Cursurile aveau loc intr-o organgerie a unui castel al unuia dintre trezorierii lui Ludovic XVII si de la fereastra caminului cu arhitectura de inspiratie socialista se vedea La Montagne Saint-Victoire. Coordonatorul meu de doctorat, profesorul Maurice Flory - nepotul filosofului Maurice Blanchot - si sotia acestuia incercau sa introduca doctoranzii in viata aristocratiei franceze din sudul Frantei. Nu m-am gandit niciodata, insa, sa raman in Franta.
Putini dintre colegii mei romani au reusit sa obtina diploma de master si doar doi-trei au reusit sa obtina prin rezultatele lor continuarea studiilor cu un doctorat. In 1996, am obtinut calificativul maxim summa cum laude dupa patru ore de sustinere a tezei. In paralel, am studiat lettres modernes francaises si am inceput sa predau la Facultate in tara, obligatie pe care o aveam prin contractul de bursa cu statul francez. Cu certitudine, numarul scazut a celor care reusesc sa finalizeze si astazi tezele de doctorat in universitati de prestigiu din strainatate releva diferenta importanta care exista inca intre invatamantul nostru si cel din aceste universitati.
6. De unde provine aceasta diferenta?
Nu din nivelul intelectual, ci din nivelul cunostintelor si din modul in care studentii nostri stiu sa le exprime. Multe din carente provin inca din invatamantul secundar. Este adevarat ca majoritatea studentilor din tara trebuie sa lucreze uneori si in doua sau trei joburi pentru a se intretine si a-si sustine familiile, ceea ce determina dificultati si mai mari. Si nu cred ca ei pot risca sa ia credite pe timpul studiilor pentru a se dedica exclusiv cursurilor, pentru ca angajarea lor posterioara nu este sigura.
7. Filosofia a ramas in urma, ca un vis neimplinit al varstei de 18 ani?
Nu, in luna in care am sustinut teza in Franta, m-am inscris la un al doilea doctorat in tara, in filosofie. Teza mea de doctorat „Teoria relatiior internationale: sursele filosofiei morale si juridice” este considerata lucrarea ce a introdus in Romania un nou domeniu de cercetare, teoria relatiilor internationale.
La sfarsitul anului 1995, dupa ce am dat examenul de definitivat ca judecator, am renuntat la profesia de magistrat si am intrat in baroul Bucuresti ca avocat. Nu am practicat insa avocatura in tara, am facut consultanta juridica in strainatate. In acelasi timp, mi-am inceput formal cariera universitara la Facultatea de Stiinte Umane la acea epoca, facultate exclusiv francofona la inceput, devenita apoi Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti. Am fost unul din primii profesori ai Facultatii mele, facultate care astazi are sectii in romana, franceza si engleza. Unul dintre fostii mei studenti este deja ambasador al Romaniei la OSCE.
Pentru ca facultatea avea multe contacte externe, am inceput sa fiu invitata la conferinte internationale si sa predau in strainatate. Am ajuns astfel in timp la cele mai prestigioase scoli de drept din Europa, America sau Asia. In ultimii ani, am predat si am facut cercetare la NYU si Yale University. Am deschis prima conferinta a Societatii Europene de Drept International la Institutul European de la Florenta, in al carui bord am fost aleasa. In ianuarie 2007, am conferentiat la prima intalnire a leadership-ului Societatii Europene de Drept International cu Societatea Americana de profil din Washington DC. Sunt lucruri la care nu m-as fi gandit niciodata...
Am inceput sa lucrez cu organizatiile internationale in 1996, cand am fost aleasa membru supleant al Subcomisiei Drepturilor Omului, think-tank-ul fostei Comisii a Drepturilor Omului. In 1998, domnul Andrei Plesu, atunci ministru de externe, m-a propus intr-o functie extrem de sensibila, expert in Comitetul consultativ pentru minoritati. Este organismul care analizeaza si face rapoarte si recomandari legate de modul in care un stat aplica normele referitoare la minoritatile nationale. In 1998, era unul dintre criteriile pe care Romania trebuia sa le indeplineasca pentru a deveni membru al Uniunii Europene. Eram incredibil de tanara fata de colegii mei. Probabil ca am reusit acest prim mandat pentru ca am fost realeasa in 2005 cu voturile tuturor statelor parti la Conventie, fapt fara precedent in istoria acestor alegeri.
8. Totul pare a fi decurs „conform planului”, doar pe o panta ascendenta, nu au existat si greutati pe acest drum?
Ca sa nu le citez pe Simone de Beauvoir sau Catherine Mackinnon, una dintre colegele mele din Comitetul Drepturilor Omului imi spunea ca „o femeie care a avut astfel de responsabilitati si nu recunoaste ca a intampinat mari dificultati numai din cauza ca este femeie, este ipocrita.”
In 1999, am inceput sa particip efectiv la sedintele Subcomisiei Drepturilor Omului de la ONU, era o sala cu 26 de experti din toata lumea si 1000 de reprezentanti ai guvernelor sau membrii ai ONG-urilor. Acolo au fost adoptate texte fundametale pentru drepturile omului, legate de probleme care variau de la raspunderea pentru crime la declaratia pentru minoritati si populatiile autohtone, principiile pentru extrema saracie sau societatile transnationale. Cand am vorbit prima data, s-a facut deodata liniste in acea imensa sala si dupa sedinta celebrul jurist francez Louis Jouanet a venit la mine si mi-a spus: „Ati vazut ce liniste se facuse. Ceea ce ati vorbit este pentru noi primul semn ca razboiul rece s-a sfarsit”.
In 2000, eram aleasa de grupul regional drept Presedinte al Subcomisiei Drepturilor Omului. Este de obicei o functie pe care o poti avea la sfarsitul carierei, nu la inceputul ei. Colegul meu japonez, care ma numise pe intreg parcursul anului in care el fusese presedinte „studenta mea”, si-a ascuns cu gratie stupefactia. Sper ca am condus bine acest organism dificil, caci un an mai tarziu, ca urmare a activitatii mele, am fost numita Raportor special pentru Republica Democratica Congo.
9. Ati devenit astfel primul raportor special roman si cel mai tanar din istoria ONU. Ce inseamna in mod concret sa ocupi aceasta pozitie?
Raportorii speciali ONU sunt considerati cele mai importante mecanisme ale drepturilor omului. Ei trebuie sa analizeze si sa raporteze despre situatia drepturilor omului pe o anumita tema sau in legatura cu o tara anume, sunt independenti, ratiune pentru care concluziile lor au o mare influenta, iar pentru a-si realiza atributiile raportorii speciali trebuie sa mearga in teritoriul de care raspund. Eu am avut un mandat considerat deosebit de dificil, am fost in zonele de conflict din Congo si am investigat masive violari ale drepturilor omului, crime impotriva umanitatii si crime de razboi. Am lansat primele programe pentru femeile victime ale violarilor si pentru reabilitarea copiilor soldati. In septembrie 2003, Procurorul Curtii Penale Internationale a citat in fata statelor parti concluziile mele din Congo pentru a justifica inceperea actiunii penale, asa se face ca primul criminal arestat de Curtea Penala Internationala provine din Congo. O data ce calatoresti in acel colt de lume in timp de razboi, notiunea despre conditia umana ti se modifica fundamental.
10. Unde e sufletul in toate astea, prioritatea in viata dvs. as putea-o gasi in acest CV impresionant?
Cea mai importanta pentru mine este familia mea. L-am cunoscut pe sotul meu, Mihnea (n.r. la momentul realizarii interviului, ambasadorul Mihnea Motoc era reprezentatul permanent al Romaniei la ONU) in primul an de facultate si ne-am casatorit in 1992. Luca, fiul nostru are acum aproape 8 ani si este deja interesat de ceea ce facem noi profesional. Sunt foarte atasata de mama mea, care are grija de el impreuna cu noi si pe care o invit adeseori in calatoriile mele de lucru.
11. A fi sotie de ambasador inseamna a-ti urma sotul la fiecare schimbare din cariera sa, a fi pregatita pentru renuntari proprii... Pot fi impacate cele doua ipostaze?
A fi sotie de ambasador e practic o alta profesie, anumite tari considera formal aceasta activitate drept una de specialist in relatii publice. Am fost incantata la sfarsitul mandatelor lui Mihnea, pentru ca sotiile de ambasadori au spus ca am reusit sa imbin cariera profesionala cu cea de mama si cea de sotie. Nu e usor.
12. Cum se vede Romania din perspectiva ta astazi?
Ceea ce ma ingrijoreaza cel mai mult in tara este lipsa valorilor morale, sexualizarea femeii peste masura si faptul ca e vazuta adesea ca obiect, dar cel mai mult convertirea tinerilor la ceea Havel numea „mafio-capitalism”, fenomen descris atat de bine de Cristi Puiu in filmul care a revolutionat cinematografia romaneasca postcomunista, „Marfa si banii”. Lipseste acel liberalism moderat despre care scrie Horia Roman Patapievici in „Idei in dialog” sau Aurelian Craiutu in „Elogiul moderatiei”, idei pe care colegul meu Cristian Preda a incercat sa le introduca in cultura romana la inceputul anilor ’90. Pentru moment, ar fi suficient sa tindem spre o „moralitate elementara”. Mai avem de invatat.
SURSA: ANDREEA MARIN BANICA
Nu exista nici un comentariu
Vrei sa beneficiezi gratuit de facilitatile proiectului?
Fa-ti contSau suna la 116 111. Apel gratuit din retelele TELEKOM ROMANIA
Da click si citeste
Pentru informatii detaliate despre celelalte programe cofinantate de Uniunea Europeana, va invita sa vizitati www.fonduri-eu.ro
Continutul acestui material nu reprezinta in mod obligatioru pozitia oficiala a Uniunii Europene sau a guvernului Romaniei.
Termenii si conditiile pentru accesarea, vizionarea si folosirea acestui site le puteti gasi aici