Ii numesti, simplu, oameni dragi. Si au domiciliul in inima ta. Uneori, pentru intreaga viata. Si, daca si tu crezi ca limitele noastre nu sunt in viata asta, ci mult mai departe de ea, vei intelege de ce pot indrazni sa spun chiar „pentru totdeauna”. Poate va leaga legaturi de sange, desi nu e neaparat sa fie asa. Poate ca medicul care ti-a salvat viata, dascalul care ti-a desenat viitorul sau prietenul care ti-a intins mana cand te aflai pe margine de prapastie si-au castigat dreptul la nemurire  - nu spun cuvinte mari – in inima ta.

Poate pentru ca mama a devenit inger foarte devreme, cand nu aveam inca 10 ani de viata, am pastrat amintirea ei si a tainelor noastre ca pe o poveste fara cusur, in care mama si fiica sunt singurele personaje. Ca si cand ar fi existat, fireste , o lume larga in care radeau, iubeau, respirau, se minunau milioane de oameni, dar in ea se nastea odata cu zorile si adormea in amurg o lume mai mica, numai a noastra, unde noi si tainele noastre eram mai presus de orice. Mama a lasat pentru mine, aici, pe pamant, mireasma prajiturilor gatite in casa si dorinta mea ca ele sa nu ii lipseasca nici fetitei mele, chiar daca traim in secolul vitezei si al delicateselor ce te scutesc de efort si te asteapta frumos impachetate pe rafturi. Caldura palmei Ei imi alunga si astazi, prin autosugestie, durerea ce-mi poposeste pe frunte in clipele de oboseala, e de ajuns sa-nchid ochii si e din nou aproape. Mi-a mai lasat parfumul pielii ei care-mi paralizeaza simturile cand, pe nepusa masa, in miez de zi, fara niciun motiv, pare sa revina ca si cand s-ar afla inca prin preajma. Nu mai exista azi crema de corp – mereu aceeasi, nimic pretentios –  cu care mama-si alinta trupul odinioara, si de aceea stiu sigur ca nu exista posibilitatea de a adulmeca mireasma altcuiva in trecere, ca sa-mi trezeasca sentimentul de dor din intamplare. As vrea sa-i las fetitei mele, in lada ei de zestre imaginara ascunsa acolo, in suflet, o poveste de dragoste asemenea celei pe care am trait-o cu mama mea, as vrea sa fiu, cat vom trai alaturi, atat de speciala pentru ea, incat sa ma simta inger cand n-oi mai fi, asa cum eu o simt pe mama.

Mama mea a fost Violeta, i-am mostenit numele, Andreea Violeta si l-am daruit fiicei mele la randu-mi: Ana Violeta. Cand padurile intineresc si capata obraji de primavara, an de an, imi doresc sa pastram obiceiul de a culege florile ce ne-au imprumutat numele si prospetimea lor, ca pe un elixir al tineretii fara capat. Iar cartea pe care o tii acum in mainile tale are, discret incrustate in paginile ei, ganduri cu parfum de violete si suflet din sufletul meu. Cea mai mare multumire a mea va fi sa stiu ca, dupa ce o vei fi citit, vei simti nevoia sa o pastrezi pe noptiera, sa revii la ea, sa o dai mai departe prietenei sau fetitei tale, pentru ca ti-a adus un strop de inspiratie, o motivatie de-a merge mai departe si te-a facut sa simti din nou ca vorbele astea au seva, au inca un ecou puternic in tine: pretuieste viata!