Oamenii se recomanda cu carti de vizita, functii si performante « mentionate » cu grija in CV - lucruri trecatoare, pe care jocul hazardului le poate arunca a doua zi, brutal si rece, in tocatorul de hartii.  Daca trag o linie, constat ca nu suntem multi cei care sarim peste interfetele conventionale si uneori pompoase si intram in contact cu vietile oamenilor din interior, unde se rasuceste ghemul acela surprinzator de  intamplari, motivatii si visuri din care e tesut destinul. Sa asisti la spectacolul vietii umane din insuşi miezul lui, simţindu-i ‘carnea’ vie, poate fi uneori dureros şi impovarator, dar niciodata nu am invatat detasarea. Nu pot sa clasez ‘materialul uman’ in dosare, sa fac un dus şi sa uit. Invariabil, emotia celui care sta fata in fata cu mine si imi daruieste farame din viata sa ma faca sa intru in rezonanta cu ceea ce a simtit poate cu zeci de ani in urma. Mii de vieti m-au traversat in felul acesta si din fiecare am extras un sambure de adevar, care mi-a fost de invatatura si care m-a schimbat intr-un anume fel. Lectiile mele de viata. Oricat ar parea de ciudat, sunt inainte de toate un ascultator si, abia dupa aceea, un vorbitor cu microfonul in mana.

 

Mi-a placut sa ascult dintotdeauna, de cand ma stiu. Imi aduc aminte si azi, cu zambetul poznas al Andreei de alta data, cu breton si funda alba-n crestet, de cazna de fiecare seara a bunicului meu de a ma adormi cu povesti nemuritoare. Ei bine, basmul fermecat, in loc sa ma traga cu navodul in imparatia lui mos Ene, ma tinea mai abitir cu ochii atintiti spre patratul varuit al tavanului, unde, ca pe un ecran de cinematograf, se desfasurau dramele lui Harap Alb sau ale celor trei iezi cucuieti. Numai ca filmul se mai rupea, de vreme ce povestitorul adormea adesea inainte sa ajunga la capat de istorioara. Il zgaltaiam din rasputeri, cand imi dadea de veste cu primul sforait ca treaba se opreste inainte de vreme, iar bunicul tresarea si mai gasea putere, fara sa deschida ochii, sa mai adauge un amanunt, doua, fireste dintr-o alta poveste, o data ce firul naratiunii se rupsese. Si uite asa, rataceam intr-o lume plasmuita de bunul meu, Dumnezeu sa-l aiba in paza, in care personajele nu cunosteau granita basmului si capra cu trei iezi se putea pierde oricand prin padurea Scufitei Rosii, iar Harap Alb gasea, fojgaind prin salata ursului, pantoful Cenusaresei.

 

Mai tarziu, cand orele de muzica mi-au ascutit urechea si mi-au rafinat auzul, mi-a placut sa « citesc » armoniile din vocile intelocutorilor mei. In vorbirea omului intristat predominau tertele minore si cvintele, iar in cea animata de veselie, cvartele si tertele majore. Sunt si acum convinsa ca, in urzeala oricarei povesti traite si impartasite, e ascunsa o melodie, ce curge subteran si face ca emotia sa treaca dincolo de barierele trupului si sa reverbereze in sufletul celui ce asculta. De cate ori nu mi s-a intamplat, ascultand povestile oamenilor, sa simt ca pulsul mi-o ia razna, sau, dimpotriva, ca inima imi sta in loc, se infasoara in fuioare de tristete sau scanteiaza de bucurie… Este un dar si un privilegiu sa fiu partasa la comoara din sufletul atator oameni, chiar daca unii dintre ei au intrat in viata mea doar pret de cateva minute, cat a durat dialogul nostru. Asta ma face sa fiu un om extrem de bogat. Tezaurul meu este memoria mea afectiva. 

 

Imi amintesc de povestea unui fost detinut din lagarele comuniste din Siberia. A fost ridicat  din casa la miezul noptii si urcat intr-un vagon de marfa, ca mii de alti oameni, neavand o alta vina decat aceea de a-si fi iubit patria si a-si fi trait viata cu demnitate. Saptamani in sir s-a luptat cu boala in vagonul inghetat ce-i ducea la capatul pamantului. Sub ochii lui, calaii i-au impuscat tatal si fratele mai mare. De sotie si copil nu mai stia nimic, fusesera smulsi de langa el si dusi Dumnezeu stie unde. Abia zece ani mai tarziu avea sa afle ca au murit intr-un alt marfar inghetat, care ducea femei si copii in Siberia. Casa ii fusese distrusa pana in temelii – avea sa afle si acest amanunt mai tarziu. Ani lungi, parca fara sfarsit, omul a indurat torturi fizice si psihice, fata de care tifosul, ciuma sau un glonte tras in ceafa pareau o izbavire. Pierduse tot. La un moment dat, n-a mai fost fiinta fragila aruncata ca un vreasc sub senilele unei masini diabolice, ci omul in confruntarea cu el insusi, incercand sa reziste in fata bestialitatii. Si nu s-a lasat devastat. Acest om cu fata de bunic bun trecut de 80 de ani statea in fata mea si imi povestea toate acestea cu seninatate, de parca am fi vorbit despre primavara de-afara. Cautam pe chipul lui urmele suferintelor si nu le gaseam. Era numai lumina. Gasise lumina intelepciunii si a tolerantei fara margini dincolo de intunericul cel mai adanc. 

 

Imi amintesc de baiatul de 11 ani, cu ochi mari, albastri, care isi spala pe cap bunica paralizata, iar duminica, o urca intr-un carut de transportat butelii si o ducea la biserica. Era singura bucurie din viaţa batranei. Il rasplatea spunandu-i povesti, in timp ce baiatul incropea o masa saracacioasa din te miri ce, fasole, cartofi. Nu s-a plans nici de anii de cosmar alaturi de un tata betiv, nici de mama care l-a lasat de izbeliste. Nu-si judeca parintii. Era fericit. El si bunica se aveau unul pe celalalt si aveau ceva mai pretios decat orice om cu buzunarul plin: cea mai trainica dragoste si prietenie.   

 

Imi amintesc de maica Serafima si povestea ei plina de miracole. La 17 ani, fata vesela si vorbareata pleca definitiv de langa ai sai, fara a fi inteleasa, nici de cei dragi, nici de prieteni. Simtise chemarea catre Dumnezeu, desi pana atunci nimeni n-ar fi banuit asta sub chipul adolescentei cu aceeaşi pofta de viata ca si prietenii ei. Ani mai tarziu, impreuna cu alte 8 calugarite, urca pe munte, spre locul unde zaceau uitate de vreme chiliile darapanate ale unei foste manastiri, facute una cu pamantul de comunisti. Acolo aveau sa ridice o noua manastire, din credinta, cu mainile lor, caci altceva nu aveau. Au pornit “de la lingura”. Nu aveau o farfurie, un cui sau o scandura. In pragul iernii, celelalte 8 calugarite au parasit-o una cate una. N-au mai rezistat. Pe o iarna cumplita, Serafima a ramas singura in varful muntelui, traind in bordeie, sub pamant. O luna a mancat doar paine uscata. Zapada era mare si Serafima pleca pe jos spre Sf. Gheorghe, unde mergea din casa in casa si cerea sprijin si ajutor. Atunci avea sa afle povestea vechii manastiri. Fusese ridicata chiar de bunica sa in urma unei revelatii divine. Ii aparuse Maica Domnului in vis si ii aratase locul in care sa puna piatra de temelie. Inspaimantata, femeia s-a dus la parintele Arsenie Boca sa ii ceara sfatul. Acesta era om cu har si i-a zis din prag pe nume si ca va construi o manastire, dar ca aceasta va fi distrusa. Abia mai tarziu, cineva din neamul ei o va ridica din nou. Parintele Arsenie venea noaptea in acea poiana si facea slujba in mijlocul padurii, zicand: “Mai, voi nu aveti idee ce loc este asta! Asta e un loc sfant. Vor canta ingerii din cer aici, caci e sfintenie mare.” Acum proorocirea se implinea prin maica Serafima, nepoata. Bunica nu a mai apucat sa vada cum se ridica din ruine zidurile noi, dar era acolo, sub marul roditor din poiana, aşa cum i-a fost ultima dorinta. La manastirea noua, maica Serafima avea sa adaposteasca si sa educe 10 copile orfane. Ultima ii fusese adusa chiar de Craciun. Era un bot de om, slaba si murdara, de au trebuit sa o imbaieze de doua ori, pana sa-i desluseasca chipul. Un copil ce venise pe lume intr-un grajd… O ascultam pe femeia blajina intr-un studiou de televiziune modern si locul devenise parca prea stramt, nepotrivit pentru miracolul din fata mea. Am cunoscut, apoi, minunile de fetite care cresteau frumos, curat, in armonie cu natura si cu o energie pozitiva incredibila acolo, in varf de munte, la manastirea ridicata cu mainile goale. Am invatat , astfel, ca uneori ingerii coboara printre noi…

 

Imi amintesc de povestea librarului orb. Un personaj fabulos. Casa lui adapostea mii si mii de volume. Vindea carti la taraba, titluri mari, autori intrati in patrimoniu. Cumparatorii adesea nici nu banuiau ca librarul care extrage fara gres cartea dorita din zecile de titluri expuse este nevazator. Pe vremuri, cand vederea nu-l lasase de tot, facuse Filozofia. Apoi, din comoara de intelepciune agonisita, a impartit si altora, dascalind studenti, care au ajuns peste ani oameni importanti, cu titluri si doctorate. Isi gasise vocatia in a-i lumina pe altii si a le deschide ochii asupra lumii, el, calauza nevazatoare. Singura lui durere era ca nu poate soarbe cu ochii vii din frumusetea cartilor. Dar, ca intr-un mit antic, zeii s-au indurat si l-au mutat in lumea ce i-a fost draga, intre filele unei carti tiparite in Elvetia, a carei personaj a devenit. Ioan Timis Palatinus , inţeleptul orb, astazi plecat in lumea celor drepti, traieste inca in oamenii carora le-a atins viata intr-un mod doar de el stiut, oameni ca si mine.

 

Imi amintesc de ochii unei mame care nu si-a vazut singurul copil de mai bine de doua decenii. 22 de ani au trecut de cand fiica sa s-a maritat in pripa cu un strain si l-a urmat in tara lui de bastina, intr-o alta lume, cu o alta religie, cultura, cu alte cutume. O facuse din impulsul de moment al unei iubiri timpurii, dar si din teribilism si pentru a le demonstra parintilor ca poate trai pe picioarele ei, fara a fi cocolosita. Avea sa-si regrete gestul, caci viata printre straini nu s-a legat deloc. Rudele sotului nu au primit-o cu bratele deschise si au facut tot ce-au putut ca sa le otraveasca mariajul. Nici chiar cei trei copii frumosi si sanatosi pe care i-a adus pe lume nu aveau sa sudeze familia. Lucrurile au degenerat an dupa an, sotul stapan peste mosie, copii si sotie s-a transformat intr-un individ de nerecunoscut si devenise violent. A batut-o pana cand a imbolnavit-o, iar ea fara acte, fara identitate, fara libertate nu exista practic – si am aflat in timp cat de multe romance ajung in aceasta situatie disperata, fara iesire... Femeia traia cu pastile antidepresive si aproape ca orbise din cauza unui diabet netratat. Apoi s-a intamplat ireversibilul. O criza diabetica. Cinci zile s-a zbatut intre viata si moarte, dupa care trupul chinuit a refuzat sa mai lupte… De o luna zacea la morga. Nici copiii, nici mama din Romania nu aveau resursele necesare si nici putinta de a-i repatria trupul neinsufletit. Sotului nu i-a pasat. Si-a dat pe usa afara copiii si si-a adus in casa o alta femeie. Rudele din familia lui refuzau sa-i faca o inmormantare crestineasca si vroiau s-o ingroape dupa un ritual barbar, taindu-i capul. Suferinta mamei de aici, din Romania, era cumplita, nu-si putea jeli singurul copil. Am trait atunci unul dintre cele mai grele momente ca moderator, nemarturisit pana acum… In secundele in care o anuntam ca i-am adus in tara nepotii, tot ce i-a ramas mai drag pe acest pamant, aveam un nod in gat. Nu am putut sa-i curm scurtele clipe de bucurie, cat si-a tinut la piept nepotii,  si nu am avut puterea sa-i spun ca, dincolo de studio, pe o straduta laturalnica, o astepta masina cu sicriul in care se afla trupul fiicei sale. Ochii pe care mama nu i-a vazut de 22 de ani si nu avea sa-i mai vada vreodata… 

 

Povestea romanului care s-a reintors acasa dupa 60 de ani. Plecase din tara pe ascuns, in ziua in care Ploiestiul era bombardat de aliati. A fost ultima data cand si-a vazut mama si tatal. Luptase de partea nemtilor. Razboiul l-a prins in Austria, acolo il trimisesera la studii – era un baiat talentat, cu planuri mari de viitor. Nu a avut de ales, asa s-au asezat cartile destinului pentru el. Dupa razboi a trecut prin lagare de prizonieri. In Romania, insa, de rusine si de teama nu s-a mai putut intoarce. Vroia sa traiasca. A fugit in Argentina, unde a luat totul de la capat de mai multe ori, caci si acolo a trecut printr-un razboi. Si ajunsese un arhitect de succes, cu o alta familie, alt nume, alta viata…Iar pentru noi, avand drept sursa de informatie doar o fotografie a lui la 17 ani, cautarile au durat un an si jumatate… Acum revenea acasa, dupa mai bine de jumatate de secol. Din cinci frati, doi mai erau in viata. A mers la cimitir, sa spuna mamei si tatalui ca s-a intors. Acolo si-a vazut propriul mormant, caci il crezusera pierdut… Apoi, a recunoscut in batranica numai piele si os care venea pe ulita, pe fata dupa care suspinase in tinereţe… La un an dupa revenirea in prima sa viata, s-a stins liniştit.   

 

Imi amintesc cata pofta de viata degajau surorile imobilizate in scaune rulante. Aurora isi sustinuse doctoratul in fizica cuantica, preda la liceu, iar in clipele de ragaz, picta. Mihaela absolvise Matematica si ASE-ul si lucra ca programator. Sufereau de distrofie musculara inca din adolescenta. Dumnezeu insa le-a dat o minte sclipitoare si un car de energie. Duceau o viata activa si, asa cum erau, imobilizate in carucioare, o luau cu mult inaintea altor oameni cu care natura a fost mai ingaduitoare. Mihaela era indragostita de Larry din America, si el imobilizat in urma unui accident nefericit. Isi trimiteau scrisori si ilustrate prin internet. S-au logodit virtual si visau la ziua in care, potrivindu-si vitezele, vor luneca alaturi prin parc tinandu-se de mana. Le-am implinit acest vis. Apoi le-am privit pe cele doua surori cum pleaca, intrebandu-ma daca noi le vom ajunge vreodata din urma …     

 

 

Intalnirea cu Sir Toby, profesor universitar, doctor in estetica si teatrologie Ion Tobosaru. Stiam ca generatii de studenti la actorie au stat cu nasul in dictionare, ca sa-i descifreze cursurile. Asteptam cu infrigurare sa aud nestematele, « tobosarismele » carora li s-a dus vestea, cuvinte inventate de profesor, al caror sens nu se gaseste in dictionar. A fost pentru prima data cand intalneam un vrajitor. Un spirit mare, simteai asta imediat, caci orice spirit de asemenea calibru te ridica si te face sa privesti dincolo de orizontul tau, fara a jindui sa te striveasca prin imensitatea culturii sale, ci cu gentilete aleasa si bucurie de a darui. Te simteai ca un copil caruia i se ingaduie sa traga cu ochiul din spatele cortinei la misteriile rostirii. In lumea aceea, vocabulele se dantelau, sintagmele se imbarcau in caravele, iar in fraze, paseai ca in templul din Delphi, unde pe dalele de marmura, cuvintele se jucau si se metamorfozau dupa vointa maestrului.

 

Oameni ca ei sunt eroii mei de fiecare zi…

 

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA