Scoala mamelor

Acest website este cofinantat din Fondul Social European
prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Investeste in oameni!

Cum mi-a schimbat viata adoptia

Adoptia

Fiecare poveste are un inceput:

Aveam zece ani cand mama mea a murit. Tatal meu era inginer constructor si era foarte ocupat. Astfel, in urma unui consiliu de familie, s-a luat decizia sa ma “inregimenteze” intr-un internat pentru a fi supravegheata full time. Desi "Iulia Hasdeu" este un liceu bun cu traditie in domeniul invatamantului (cel putin asa era atunci in perioada comunista), pentru mine a fost o mare trauma. Nimic nu semana cu ce aveam acasa (caldura din familie, mancarea, camera cu carti, colectiile de timbre, servetele, cartile postale, etc.).

Anii au trecut, eu am crescut, am terminat liceul, facultatea, m-am casatorit, am facut o casa si pot spune ca am avut si multe realizari profesionale, multumesc Bunului Dumnezeu. Din pacate, la varsta de 27 de ani am facut o pelviperitonita si a fost necesara extirparea unei trompe, motiv pentru care nu am mai putut ramane insarcinata. Sotul meu isi dorea un copil, asa ca m-am interesat ce ar insemna o sarcina in vitro. Faptul ca reusita acestui procedeu era de 30% m-a determinat sa abandonez acest gand.

In urma cu sase ani am primit un telefon de la o ruda prin alianta a sotului meu, medic pediatru la un spital din Bucuresti, care dorea sa ceara niste informatii referitoare la admiterea intr-o universitate unde sunt profesor pentru fiul ei. Imediat i-am spus: nu trebuie sa te interesezi la secretariat, hai sa ne intalnim si iti dau eu toate detaliile. Eram acasa si asteptam vizita doamnei, ma uitam pe fereastra si ma bucuram de florile, copacii din curte… si ce bine ar fi fost sa ma bucur alaturi de un copil, evident marcata de nostalgia anilor copilariei mele. Sirul gandurilor mi-a fost brusc intrerupt de sunetul strident al soneriei. Sosise doamna doctor. Dupa ce am epuizat subiectul “admitere”, o intreb, intr-o doara: “ce parere ai, m-am gandit sa adopt un copil?”.

Stimata doamna, mare iubitoare de copii, a fost super incantata si mi-a spus: “Stii... in spitalul nostru saloanele unui etaj intreg sunt pline de copii abandonati, vino sa ii vezi”. Era o decizie pe care nu o impartasisem sotului meu si nu stiam ce reactie va avea. 

Seara i-am povestit toata tarasenia, s-a uitat la mine si, dupa o pauza scurta, mi-a spus ca ar fi bine sa ne mai gandim. Si ne-am gandit: dupa o luna si jumatate ne-am dus la spital. Ne-am plimbat prin saloane, eram extrem de impresionati si nu puteam intelege nici in ruptul capului cum iti poti abandona propriul copil. Timp de doua ore cat am stat cu copiii i-am luat in brate, ne-am uitat la ei, nu am vorbit deloc cu sotul meu. Sincera sa fiu, daca as fi avut posibilitatea, i-as fi luat pe toti. Eu mi-as fi dorit un baietel, deja aveam in minte trei baieti si o fetita. 

Am iesit din spital si l-am intrebat pe sotul meu daca i-a ramas cineva in minte. Mi-a spus ca da (era fetita care se regasea si in optiunile mele). Incredibil cum se poate contura soarta unui om si in acelasi timp cum se poate schimba viata intr-un cuplu! 

Un bun prieten mi-a spus: ”vezi ca este o mare responsabilitate, nu este acelasi lucru cu grija pe care o ai fata de caine!” (eu fiind o mare iubitoare de animale). Eu, insa, aveam in fata numai imaginea fetitei si scopul era de a o scoate de acolo. As fi ipocrita sa spun ca deja o iubeam, imi era insa foarte mila. A urmat o perioada horror din punct de vedere administrativ, dar dupa doua luni fetita era la noi acasa, dupa alte opt luni aveam si actele finalizate. A fost o perioada foarte complicata, nu dormeam noaptea, aveam senzatia ca plange, am intrat in panica si eu si sotul cand a facut prima oara febra, 39 de grade. Misiunea mea a fost mult mai complicata, poate si din cauza faptului ca nu am fost deloc pregatita. Au inceput intrebarile: "Doamne, ce am facut, sunt in stare sa ma ocup de acest copil?".

Timpul a trecut, ea a crescut, noi am devenit mai relaxati, culmea e ca seamana cu noi (cel putin asa spun prietenii), sotul meu este topit dupa ea, o cam rasfata si ea cam profita. Acum are sapte ani (cand am luat-o avea zece luni) si va merge la scoala. Fetita cu ochi albastri pe care am luat-o in brate in urma cu sase ani si care s-a lipit de mine (aproape ca nu mai respira de bucurie ca cineva a luat-o in brate) nu mai are nici o legatura cu cea de acum care isi impune punctul de vedere cu multa personalitate. Sigur ca au fost multe momente care mi-au creat insomnii, dar toate trec si ramane bucuria de a o vedea in curte, bucurandu-se de tot ce este in jur. 

Nu am vrut sa cunoastem parintii naturali pentru a nu fi influentati si ne pregatim pentru ziua in care ii vom spune adevarul. E dreptul ei, de aceea primul pas va fi sa consult un psiholog pentru a sti cand e oportun sa facem asta, la ce varsta a copilului adoptat si cum sa ii transmitem informatia pe care nu ar fi bine, cred, sa o afle intamplator din alta parte. Tocmai din acest motiv, povestea de mai sus ramane acum nesemnata, pentru a pastra discretia pana cand vom fi pregatiti sa-i facem fetitei noastre cunoscut adevarul despre adoptia sa.

Eu nu imi permit sa dau sfaturi, dar cred ca pentru cei care isi doresc copii poate fi o alternativa minunata. Eu personal am uitat, pur si simplu, ca am adoptat-o, este a noastra si gata.

Comentarii

15.11.2013 lacramioara1967

va urez multa sanatate si tot binele din lume,citind aceasta postare m-am intors in urma cu 16 ani,acelasi destin,aceeasi alegere si astazi daca ar fi as face acelasi lucru,fara doar si poate,nu iubesc pe nimeni pe lume asa cum imi iubesc baiatul,e lumina ochilor mei,ma simt o femeie implinita si fericita mai ales ca am norocul sa fie si cuminte si frumos si destept,este tot ce mi-am dorit de la viata,multumesc lui Dumnezeu in fiecare seara inainte de culcare si ma rog pt sanatatea lui si a noastra sa putem fi alaturi de el ,sunt o mamica mandra de fiul meu si asa sper sa fiti toate mamicile din lumea asta,va respect si va admir,si sa aveti parte numai de bucurii din partea ei,sanatate si mult noroc!

18.07.2012 simona_j

Buna!

Eu imi doresc sa adopt un copil inca de cand eram mica, asa vedeam eu viata, vreau sa adopt o fetita si sa nu ma casatoresc niciodata:))) acum sunt maritata, em o printesa de 1 an si 4 luni si inca gandul adoptiei este in mintea mea. Sotul meu nu vrea sa auda de adoptat, nici nu vrea sa vorbeasca despre asta, eu din cand in cand il pistonez si sper sa fie de acord.

Adoptia mi se pare unul daca nu cel mai frumos gest pe care il poate cineva, efectiv salvezi o viata. imi doresc tare mult ca fetita mea sa aibe macar un frate sau o sora si daca se poate sa fie adoptat, cu atat mai bine.

felicitari pentru cei ce deja au adoptat o minune!

21.10.2011 AdorCopiii

Dragi parinti adoptivi sau in devenire,

Dragi copii mai mari care ati fost adoptati si care ne cititi,

In luna ce urmeaza vor avea loc primele doua intalniri offline ale Ador Copiii – Comunitatea Familiilor Adoptive, respectiv 11 noiembrie la Timisoara si pe 19 noiembrie la Bucuresti.

In cadrul acestor evenimente veti gasi raspunsuri la multe din framantarile, nelinistile, temerile unui parinte adoptiv, lucruri pe care nu le poti afla decat de la altii care au trecut prin experienta adoptiei sau de la specialisti. Confidentialitatea participarii la aceste evenimente este implicita. Nici un parinte nu e perfect si nimeni nu va cere asta. Spargeti barierele si zona de tabu si haideti sa vorbim despre experienta adoptiei. Pentru cei aflati la inceput de drum, ce incurajare poate fi mai mare decat asta?!

Stiti si stim ca parintii adoptivi au nevoie de suport. Acum exista oportunitatea sa nu mai treceti singuri prin asteptare, acomodare, integrare.

Va invitam pe toti cei interesati sa participe la aceste evenimente sa ne contactati pe adresa de email [email protected] pentru a va putea comunica orele si locatiile.

In prezent sunt inscrise un numar de 7 familii pentru Bucuresti si 6 pentru Timisoara. Intrarea este libera insa se face pe baza unei rezervari prealabile in limita locurilor disponibile.

Evenimentele din ambele orase vor fi coordonate de psihologi cu expertiza in terapia cu copiii adoptati, juristi dar si parinti adoptivi si se doresc a fi doar primele de acest gen dintr-o serie de intalniri cu scop bine determinat ce vor avea loc in mai multe orase din tara.

Va asteptam cu drag!

Pana la cea mai apropiata intalnire va dorim asteptare scurta si sa va iubiti mult comorile!

09.09.2011 AdorCopiii

Povestea mea aici: http://www.scoalamamelor.ro/section/1/story/179/Cum-am-devenit-eu-mama

>:D<

09.09.2011 AdorCopiii

Si ca sa vedeti ca ne miscam, va invit sa urmariti interviu live dat ieri, 8 septembrie la radio, despre adoptie, procedura si planuri de viitor:

http://adorcopiii.com/2011/09/01/hot-news/

07.09.2011 STELAS

Felicitari! Ai fost norocoasa. Eu am inceput procedura in martie 2011 am decizia ca pot adopta un copil de patru luni iar cei de la DPC nu au mai dat nici un semn de viata. Din pacate sunt mii de copii abandonati, mii de cereri de adoptie, dar statul prefera sa tina copii in plasament, incercind sa-i integreze in familia naturala, care oricum i-a abandonat si nu ii mai vrea inapoi.

02.06.2011 mama carmen

Felicitari! Iti doresc sa ai parte de o viata frumoasa alaturi de fetita ta!

Pentru informatii detaliate despre celelalte programe cofinantate de Uniunea Europeana, va invita sa vizitati www.fonduri-eu.ro

Continutul acestui material nu reprezinta in mod obligatioru pozitia oficiala a Uniunii Europene sau a guvernului Romaniei.

Termenii si conditiile pentru accesarea, vizionarea si folosirea acestui site le puteti gasi aici