O femeie care a schimbat lumea facand din destinul ei special o sursa de inspiratie pentru scrierile ei, ce au ajuns la inima a milioane de oameni de pe continente diferite. Karen Blixen a pendulat intre doua vieti, una in Danemarca natala, cealalta in Kenya, pe plantatia sa de cafea si a gasit limbajul comun pentru a spune tuturor istoria sa. A fost de doua ori foarte aproape de Premiul Nobel pentru Literatura si a facut un pas inapoi cu generozitatea unui spirit inalt in fata unor personalitati de marca: Ernst Hemingway si Albert Camus. Viata sa a inspirat o poveste de dragoste demna de cele mai mari romane ale secolului, si mai departe un scenariu de film ce a obtinut 7 premii Oscar: “Out of Africa”. Ma intorc in prezent si continui sa descopar femei remarcabile ale timpului nostru, nascute la noi acasa. Interviul a avut loc la Bruxelles, unde Corina Cretu incearca sa ne schimbe in bine prezentul, avand un cuvant de spus in Parlamentul European.    (Andreea Marin Banica)


Karen Blixen – departe de Africa

S-a nascut departe de continentul negru, in Danemarca anului 1885, intr-o familie bogata, cu influenta. La numai 10 ani de viata, insa, tatal se sinucide si viata ei ia o alta turnura. Pleaca din tara pentru un timp, apoi urmeaza Scoala si Academia de Arte la Copenhaga, dar primele sale incercari de a scrie si publicarea nuvelelor nu o incurajeaza sa continuie. La 24 de ani se indragosteste fara speranta de un var indepartat, iar peste cativa ani se casatoreste cu fratele geaman al acestuia si il urmeaza in Africa, unde se stabilesc pe plantatia de cafea ce va fi afacerea familiei pentru multi ani, pana cand fabrica de cafea e mistuita de flacari si afacerea intra in declin. La 40 de ani, divortata, cu o situatie materiala in declin si traind o dragoste pasionala, cu urcusuri si coborasuri, cu un barbat care-i da sentimentul nesigurantei in relatie, pilot militar, aventurier si vanator englez iscusit, ce devine ulterior personajul uneia dintre istoriile sale celebre, Karen Blixen se intoarce in Danemarca. Desele despartiri de barbatul pe care-l simtea marea sa dragoste, pierderea sansei de a deveni mama, nereusita sa de a se redresa financiar si, in final, moartea omului iubit intr-un accident, in 1931, cand avionul acestuia s-a prabusit, a insemnat pentru sufletul femeii Karen Blixen inceputul sfarsitului. Dar nu si pentru scriitoarea care a ajuns abia dupa toate acestea la maturitate: anii ce vin, intunecati si de boala si de razboiul adus de ocupatia nazista, sunt totusi anii in care prind viata scrierile sale ce au intrat in istoria literaturii universale. A fost de doua ori la un pas de Premiul Nobel pentru Literatura, iar spre apusul vietii, unul dintre romanele sale era cel mai bine vandut volum in librarii in Statele Unite. S-a stins la 77 de ani, lasand in urma povestea unei femei a carei viata nu a avut granite, nici reguli intelese de la sine, nici limita in dragoste si-n suferinta. Impartasite de personajele sale, povestile vietii in Africa au devenit o marturie a legaturii stranse posibile dintre doua lumi. “Out of Africa” prindea viata pe marele ecran in regia lui Sidney Polack, avandu-i in rolurile cheie pe Meryl Streep, Robert Redford si Klaus Maria Brandauer si obtinea 7 premii Oscar in anii ‘80 si zeci de alte distinctii pe mapamond.            

Nu am culoare politica, este un lucru bine stiut, pentru ca aceasta e calea pe care am ales-o pentru echilibru in munca mea, am nevoie de o distanta egala fata de toti jucatorii politici atunci cand pun in practica proiecte pentru oameni, pentru viata lor, in care apelul meu la sprijin umanitar nu trebuie sa aiba granite trasate de eventuala apartenenta la o doctrina sau alta. De-a lungul anilor, am gasit ca politica faptelor juste e una care nu poate da gres pe termen lung si am aflat astfel intelegere si ajutor la nevoie din partea oamenilor cu putere de decizie fara a conta optiunea lor politica. Tocmai de aceea alegerea mea de a face un interviu astazi cu Corina Cretu nu are nicio semnificatie de culise. Puteam discuta la fel de bine temele de mai jos impreuna cu oricare dintre doamnele care ne reprezinta la Parlamentul European si nu voi ezita sa o fac pe viitor.  Dar in final, a fost o placere sa ma aflu la Bruxelles fata in fata cu o femeie deschisa, inteligenta, cu o maturitate emotionala si o naturalete a discursului care te fac sa intelegi ca in fiecare zi mai ai ceva de invatat. (Andreea Marin Banica)

Poate sa para nepotrivita incercarea mea de a va scoate din sfera preocuparilor extrem de serioase, din atmosfera de lucru ce respira in biroul Dvs. din Parlamentul European, dar risc si va provoc sa reintrati pentru cateva clipe in pielea fetei care copilarea pe cararile Bucurestiului de altadata...

Sunt bucuresteanca, dar mie imi place sa spun ca sunt ardeleanca; vacantele mi le-am petrecut in Ardeal, in satul tatalui meu din Salaj si cred ca am luat foarte multe de la acele locuri si de la ardeleni, in general. De fapt, intr-un fel, sunt - spiritual vorbind - un produs de sinteza, o sinteza intre spiritul citadin al orasului cel mai reprezentativ pentru „Vechiul Regat”, zgomotos, superficial, nestatornic, neserios, agitat, si Ardealul parintilor tatalui meu, mai calm, mai asezat, mai ordonat, mai plictisitor, adesea, dar mai statornic, mai temeinic si mai serios. Mama este dintr-o familie de basarabeni, refugiata in Romania. De la fiecare am cate ceva, am invatat ceva, si cred ca acest amestec de culturi, traditii, temperamente chiar da nastere unei tensiuni creatoare. Pentru mine asta a insemnat mult in copilarie, m-a format intr-un fel anume, mi-a deschis multe porti de cunoastere.

Nu e o imagine idilica a copilariei traita totusi in vremuri cu destule constrangeri? 

Cum sa spun, copilaria a fost fericita, chiar daca vremurile erau cele care erau. Noi nu le-am perceput drept constrangeri. Familia era un fel de zid, dincolo de care nu trecea zbuciumul existentei de zi cu zi. Mergeam la scoala, apoi ne pregateam de „trepte”, de examenul de admitere la liceu, de cel de admitere la facultate. Era o existenta liniara, intr-o familie pe care as numi-o tipica pentru „clasa mijlocie” din comunism. Parintii cadre didactice in invatamantul universitar, ne vedeau pe noi, copiii lor, ca pe continuatorii firesti ai carierelor lor. Dar nici eu, care am facut ASE, nici sora mea, care a facut medicina, nu i-am urmat in cariera. Tata, care a murit prea tanar, a fost fizician, mama este psiho-pedagog. Dar intr-un fel sau altul ne-au facut sa intelegem ca indiferent ce meserie iti alegi, trebuie sa fii convins ca trebuie sa i te dedici, ca nu poti razbi cu jumatati de masura. Tata muncea zi si noapte, era professor universitar la Politehnica si a scris o multime de culegeri dupa care invata si azi elevii si studentii.
Pastrez amintiri foarte placute din scoala generala si din liceu, desi e perioada in care am traversat un moment de cumpana. In clasa a 9-a am avut un accident care m-a marcat pe viata, dar in acelasi timp a fost perioada in care am vazut pentru prima data ce inseamna solidaritatea umana si cat te poate ajuta ea.

Nu voi insista asupra acestui subiect pe care-l simt sensibil, veti reveni la el in acest interviu doar daca veti simti sa o faceti. Ma gandesc acum la scoala de altadata si paralela cu cea de astazi. Parerile sunt impartite, unii cred ca se invata mai temeinic inainte de ’89, altii ca dreptul de a accesa informatia de orice tip din prezent este un castig care compenseaza libertatea adesea prost inteleasa. Ce aspect in educatia Dvs. de atunci a avut un ecou peste timp pentru ceea ce sunteti astazi?
 
Foarte important pentru mine a fost si sportul de performanta. Am fost in nationala de baschet-cadete. Si cred ca facem o mare greseala reducand orele de sport in scoala. Ai vazut cata importanta dau sportului marile universitati americane si britanice. Doar asa se invata solidaritatea si lucrul in echipa. Si, la o anumita varsta, sportul iti poate da lectii importante pentru viata.

Vad ca acum este un soi de intrecere: cine scoate mai multa materie din programele scolare! Este o decizie gresita, dupa parerea mea. Nu materia este prea multa, ci modul in care este prezentata elevilor trebuie sa se schimbe. Acum elevii traiesc in lumea multimedia. Dar nu conteaza faptul ca la anatomie vezi corpul uman pe planse de hartie sau pe ecranul calculatorului, ci este important ca studiul anatomiei sa ramana in programa. Daca nu ramane, calculatorul din sala de clasa e inutil. Si peste toate astea, important este profesorul. Sa fim onesti: am invatat cu placere materii absolut indigeste doar pentru ca profesorul care o preda stia sa ne capteze atentia si sa se faca inteles, si, invers, am urat materii superbe doar pentru ca profesorul nu era agreat.

Noi suntem o generatie de trecere. O trecere de la un sistem de valori morale, politice, sociale, culturale, religioase la altul. Trecerea a fost simpla pentru unii, foarte grea si complicata pentru altii. Depinde foarte mult de bagajul de cunostinte cu care ai plecat la drum si de capacitatea de adaptare. Eu am plecat cu un bagaj bun, din familie, din scoala.

Privind in urma, eu cred ca dupa ‘89 am manifestat o doza mare de flexibilitate, o la fel de mare doza de inconstienta si de entuziasm, care m-au determinat sa fac schimbari radicale in viata mea. Din informatician am ajuns jurnalist la „Azi”, care a fost o extrem de buna scoala de jurnalism. Am plecat apoi la „Curierul National” si „Cronica Romana”, iar in ‘94 m-am mutat la Cotroceni, unde am fost pana in ‘96 expert la Cabinetul Purtatorului de Cuvant. 

Ce a determinat orientarea Dvs. spre politica de stanga?
 
Eu recunosc ca sunt un om de stanga si nu as putea fi altfel. Nu stiu cum am ajuns aici: modul in care vedeau ai mei lucrurile, o anumita sensibilitate sociala, un soi de revolta in fata nedreptatilor, neacceptarea discriminarilor si violentei de orice fel. Cred ca lumea noastra este stramb alcatuita, ca inegalitatile sunt un obstacol si o nedreptate sociala. 

Care a fost cea mai dificila lectie traita, din cele pe care nu le uiti o viata?

Asa cum am spus, m-a marcat mult accidentul din liceu, care m-a lasat fara vedere la un ochi, si mi-am dat seama cat inseamna solidaritatea umana. A fost o lectie de viata, dureroasa, dar utila intr-un fel. 


Care a fost momentul Dvs.  „de glorie” ca ziarist?

Interviul pe care i l-am luat in ‘93 Presedintelui Clinton, cand am fost remarcata de cei de la Administratia Prezidentiala si am ajuns sa lucrez la cabinetul purtatorului de cuvant.
 Dupa alegerile din 1996 am intrat in PSDR, am fost secretar executiv si Purtator de Cuvant, apoi consilier prezidential si purtator de cuvant si acum euro-deputat. Aproape doua decenii rezumate in cateva randuri. Pare simplu, dar e foarte complicat, cu renuntari, sacrificii, indoieli, esecuri, momente de descurajare, temeri. Dar si multe satisfactii. Din afara poate uneori pare ca aceste lucruri pot fi obtinute usor, si eu recunosc ca am avut multe sanse si oportunitati in viata, dar am invatat in acelasi timp ca nimic nu vine de la sine, nimic nu ni se cuvine. Totul trebuie meritat, daca vrei sa dureze. Si poate fi meritat doar prin munca, onestitate, loialitate, spirit de sacrificiu. Noi intelegem sacrificiul doar daca se petrece pe campul de onoare. Dar si cand renunti la viata de familie pentru un ideal, pentru o idee, tot despre un sacrificiu vorbim.

Cum visati sa arate Romania de maine?

Ma intrebi cum vreau eu sa arate Romania. Nu cred ca ideea mea despre Romania are ceva special. Visez o Romanie normala: cu sosele si autostrazi demne de acest nume, cu servicii publice de calitate in educatie, in sanatate, cu mai putina coruptie, cu salarii decente, o Romanie mai curata, mai sigura si mai prospera, cu o societate mai putin polarizata, mai echitabila si mai solidara. Viziunea e banala, efortul necesar atingerii acestei banalitati va fi exceptional! Iar clasa politica are obligatia de a genera si gestiona proiectul de viitor care sa genereze aceasta normalizare. Care implica un proces de dezvoltare durabila sustinuta pe mai bine de doua decenii de aici incolo.

Nu stiu daca mai putem vorbi despre oameni providentiali, care sa genereze de unii singuri schimbari economice si sociale de amploare. Traim intr-o lume in care avem o multitudine de agenti ai schimbarii, multi dintre ei incontrolabili din perspectiva puterilor publice. Si cel mai important agent al schimbarii devin ideile. De calitatea, coerenta si capacitatea lor de mobilizare depind atat profunzimea, cat si viteza schimbarii. De aceea cred ca este gresit sa credem ca totul depinde de oamenii politici sau de elitele administrative. Si sa asteptam totul de la ei. E un lucru pe care am inceput sa-l inteleg mai bine de cand sunt la Bruxelles.

Stiu ca multi nu inteleg rostul euro-deputatilor, care sunt vazuti ca un soi de pierde-vara pe bani multi. Salariul meu e cel al oricarui parlamentar roman, ceea ce am in plus este diurna. 

Personal, cred ca am invatat multe in acesti ani, am evoluat, m-am auto-disciplinat, am devenit mai organizata. Aici timpul are alta valoare decat in Parlamentul de la Bucuresti. Etapa de invatare este foarte importanta, pentru ca deosebirile de culturi institutionale sunt mari. Este stresant si adesea frustrant, iar la aceste diferente se adauga un anume sentiment de deruta identitara, daca pot spune asa. Incepi sa nu mai stii carei culturi apartii. Se vorbeste mai mult engleza, se foloseste un limbaj standard, pentru a nu genera neintelegeri, transmiti mesaje, mai degraba decat comunici cu ceilalti.
Odata depasite aceste probleme de adaptare, vezi ca sistemul de aici este mai organizat si mai performant, desi pentru niste latini ca noi, uneori e enervant de birocratic si de tipicar. In orice caz, Parlamentul European mi-a oferit mult mai mult loc pentru afirmare, ca si instrumentele necesare invatarii. Este un lucru extrem de important. Ceea ce facem noi aici este joc in echipa, numai ca faci parte simultan din cel putin doua echipe. Prima este echipa nationala, desi nu exista formal un grup al parlamentarilor romani, pentru ca acolo exista familii politice, nu grupuri nationale. Cand sunt voturi care implica Romania, ceea ce facem noi este sa capacitam familia socialista sa voteze in favoarea noastra, prin negocieri intre noi, romanii, si apoi cu membrii grupului nostru politic si apoi cu alte grupuri. Un vot pentru Romania se construieste impreuna cu ceilalti, in caz contrar egoismele nationale producand, mai devreme sau mai tarziu, blocaje si nemultumirea celorlalti. Cazul cel mai elocvent, din punctul meu de vedere, a fost cel al tarifelor de roaming, in care o colega de grup din partea socialistilor greci, fara sa se consulte cu noi, a propus exceptarea Romaniei si a Bulgariei de la scaderile de tarife. Initiativa ei a fost contestata puternic si nu a facut niciun serviciu Greciei si companiei ei de telefonie. Pe de alta parte, fiecare deputat european are o larga libertate de actiune, iar daca este interesat de un subiect anume, poate sa-si  promoveze punctul sau de vedere.

Pe ce domenii de interes v-ati axat?

Personal mi-am ales ca domenii de interes in Parlamentul European problemele sociale, inclusiv politicile egalitatii de sanse si problemele legate de dezvoltarea durabila. Am adus in atentia Parlamentului European nevoia de a unifica si de a aplica unitar prevederile codurilor muncii din tarile membre. Am atras atentia asupra discriminarii fortei de munca provenind din Romania pe pietele muncii dintr-o serie de tari. Ca om care s-a ocupat de ani buni de probleme legate de comunicarea publica, acord o atentie speciala dialogului intre cetateni si institutiile europene.

In Romania, Uniunea Europeana este cunoscuta superficial, iar lucrurile importante, mai ales cele legate de accesarea fondurilor europene sunt tot mai greu de inteles si mecanismele institutionale raman in continuare opace. Eu vorbesc despre informatiile relevante, care sa puna pe toti doritorii in pozitie de egalitate si de concurenta loiala.
Este nefiresc modul in care sunt tratate in Romania subiectele europene. Este nefiresc sa admitem senini faptul ca cetatenii cunosc atat de putin din ceea ce se dezbate in Parlamentului European sau la nivelul Comisiei Europene. Cum putem judeca daca euro-deputatii isi fac treaba, cand romanii nu stiu ce se discuta sau se hotaraste la Bruxelles?

Vad ca tot mai multi oameni din administratia centrala si locala isi gasesc o scuza pentru neimplinirile lor, spunand – „asa ne cere Uniunea Europeana”. Cine sa verifice daca e adevarat sau nu? UE a devenit o scuza pentru proasta performanta a functionarilor statului. Sigur, sunt multe de facut, dar cel mai important lucru este definirea unei politici europene pentru Romania, a unei agende publice europene, cu prioritati si mijloace de atingere a obiectivelor pe care ni le propunem. Toti am acumulat o experienta utila tarii, pacat ca aceasta experienta nu este folosita la adevarata ei valoare. Ceea ce vom face noi la Bruxelles depinde esential de ceea ce se intampla la Bucuresti. Problema Strategiei post aderare, care ar fi trebuit sa fie deja operationala, devine critica.

Sunt membra in doua comisii ale Parlamentului European, de Dezvoltare, respectiv de Munca si Afaceri Sociale. Pe langa munca in comisii, ma ocup destul de mult de problemele romanilor care traiesc in afara tarii, mai ales de cele ale romanilor din Italia, care traverseaza, acum, o perioada destul de dificila din cauza valului de xenofobie stimulat de actuala putere de la Roma.  De exemplu, am avut, la Napoli, o intalnire, dureroasa pentru mine, cu reprezentanti ai comunitatii romanesti, inclusiv ai romilor din acele tabere ce tin capul de afis al presei, de multe ori din cauza unor acuze nedrepte si a atacurilor rasiste ce-i vizeaza pe conationalii nostri stabiliti in acea zona. E trist ca romanii din sudul Italiei resimt, in mediul ostil pe care-l cultiva presa si politicienii populisti din peninsula, si abandonul nefiresc din partea autoritatilor romane. Sunt zeci de mii de oameni care nu au un consulat la indemana, care trebuie sa parcurga sute de kilometri pana la Roma pentru a-si rezolva problemele, iar reprezentanta noastra de acolo e acuzata, inca, de birocratie si ineficienta. Singura speranta le-a ramas biserica, in jurul careia s-a inchegat spiritul lor comunitar.

Incerc mereu sa fiu in contact cu astfel de cazuri ce nu au nevoie de vorbe, ci mai ales de solutii, si sa ma implic in gasirea unei rezolvari impreuna cu autoritatile romane. Din pacate, ma vad nevoita sa constat ca, in ciuda apelurilor pe care le-am facut, inca nu exista un cadru oficial de comunicare si colaborare intre noi, europarlamentarii romani, si Guvernul de la Bucuresti. Lucrul acesta se repercuteaza negativ asupra modului in care ne coordonam actiunile si slabeste posibilitatea noastra de a reprezenta cat mai eficient interesul national.

De asemenea, sunt membra in delegatiile de lucru ale Parlamentului European pentru relatiile cu Statele Unite ale Americii si Republica Moldova. Sunt doua tari extrem de importante pentru noi si, la Ljubljana, de pilda, recent, la Conferinta Interparlamentara UE-SUA, am pledat din nou cauza eliminarii vizelor pentru romani in fata colegilor mei americani. De multe ori, contactul direct, in acest caz sau in relatiile cu oficiali ai Bancii Mondiale ori ai altor institutii, este extrem de important si poate duce la o mai buna cunoastere a starii de lucruri din Romania si la intelegerea corecta a punctului nostru de vedere.

Aveti posibilitatea sa schimbati in bine perceptia asupra Romaniei ca euro-parlamentar, mai mult, sa puneti umarul in ideea de a aduce beneficii romanilor de acasa care se intreaba, poate, ce face un parlamentar ca Dvs. „pe banii nostri” acolo, la Bruxelles...

Pentru multa lume, suna oarecum exotic faptul ca un europarlamentar se misca foarte mult pe ruta Bucuresti - Bruxelles (unde se afla sediul principal al legislativului continental) - Strasbourg (unde o saptamana din luna ne deplasam pentru reuniunile in plen). Dar aceasta naveta saptamanala, cu zboruri o data la cateva zile, chiar nu e cel mai linistit ritm de viata posibil. Mai sunt reuniunile internationale in diverse puncte ale Europei, asa ca mai tot timpul sunt pe fuga de colo-colo. Nu ma plang, sa fim bine intelesi, nu am de ce, pentru ca imi place ceea ce fac si pentru ca m-am obisnuit, de cand lucram in presa si, apoi, la Cotroceni, sa traiesc intr-un ritm foarte dinamic. Dar intre doua avioane chiar nu mai imi ramane prea mult timp, dupa munca in Parlament, pentru altceva decat odihna, ca a doua zi sa o iau de la capat. Raman surprinsa, uneori, sa constat, vorbind cu romani aflati in vizita in Belgia, ca ei au vazut mult mai multe locuri interesante de aici decat mine si tot imi propun, si sper sa si reusesc candva, sa recuperez restantele pe care le am la capitolul muzee, de exemplu.

Cat despre Bruxelles, pentru mine impresia principala e ca e cu adevarat un oras cosmopolit. Si nu vorbesc doar de zona institutiilor europene, unde se intersecteaza zi de zi oameni din cele 27 de tari ale Uniunii, ci de orasul in general. Imi amintesc un titlu de articol, „Califatul de Bruxelles", pe care l-am gasit sugestiv pentru tendinta demografica actuala: o treime din populatie e musulmana si se estimeaza ca in cativa ani, in ritmul actual, majoritatea locuitorilor capitalei europene va fi de religie musulmana. E si acesta un lucru care spune multe despre lumea in care traim si despre rapiditatea si complexitatea schimbarilor ce se petrec in jurul nostru si cu care trebuie sa ne obisnuim sa tinem pasul.


SURSA: ANDREEA MARIN BANICA