Privire care exprima forta, pasiune. Sprancene groase, perfect desenate pe chipul parca sculptat in piatra. Seductie. Feminitate. Dar nu acel tip de femeie care inspira nevoia de a fi protejata. Dimpotriva. Nu te lasa sa-i banuiesti slabiciunile. Irene Papas, o femeie ale carei impliniri in peste jumatate de secol de cariera au depasit fara probleme granitele tarii sale de origine, Grecia. Privesc insa si catre valorile autentice de la noi de acasa. Nu sunt putine femei care-ti trezesc admiratia si te inspira, ba chiar e greu sa alegi. Am intalnit-o cu putin timp in urma, am admirat-o prezentandu-si inventia – o papusa speciala dedicata copiilor cu dizabilitati – in sediul ONU de la New York, intr-o conferinta despre drepturile copiilor, avand Romania in prim plan. E unul dintre deschizatorii de drumuri in chirurgia estetica romaneasca si a dovedit ca se pricepe bine sa construiasca o afacere durabila. Dana Jianu. (Andreea Marin Banica)

„N-am castigat niciodata un Oscar”...si Oscarurile n-au castigat-o niciodata pe Irene Papas

Portretul bine conturat ii tradeaza originea. Vine de pe taramul de legenda al zeilor, din Corint, Grecia. Nascuta Irene Lelekon cu 82 de ani in urma, va intra ea insasi in legenda sub numele de Irene Papas. Generatiile ce vin si-o vor aminti pe actrita de origine elena nu doar pentru cariera sa durabila ce a depasit jumatate de secol, pentru stralucirea sa la orice varsta in peste 70 de productii ce au intrat in istorie pentru o lume intreaga, ci si pentru vocea ei imprimata pe albume editate in Grecia. „Tunurile din Navarone”, „Zorba Grecul”, „Z”, „Anna celor o mie de zile”, „Electra” sunt doar cateva filme care i-au adus admiratia publicului fara granite, aprecierea criticilor, respectul actorilor alaturi de care a jucat. Katherine Hepburn ii devenise prietena apropiata si vedea in ea „una dintre cele mai mari actrite din istoria cinematografiei”, iar Federico Fellini ii pretuia talentul. Elia Kazan o descoperise si ii banuia potentialul. Despre sufletul ei, a vorbit cu discretie, dar dupa moartea lui Marlon Brando, in mod surprinzator, a dezvaluit un adevar pastrat pana atunci pentru sine: s-au intalnit la Roma, cand el avea 30, iar ea 24 de ani, si a trait marea ei dragoste, pasionala si ascunsa de ochii lumii, pentru ca n-au vrut s-o imparta cu nimeni. La 75 de ani, se aventura alaturi de Nicolas Cage si Penelope Cruz in „Idila capitanului Corelli”, iar un an mai tarziu i se acorda oficial distinctia „Femeia Europeana a anului”, intr-o ceremonie ce avea loc in Senatul Belgiei. Irene Papas nu obtinea acest premiu ravnit de atatea femei de cariera ale batranului continent pentru forta rolurilor sale de-a lungul timpului, ci pentru contributia sa la promovarea identitatii culturale europene, pentru stradania sa in realizarea unui limbaj universal european bazat pe valorile comune ale popoarelor sale. Irene Papas e greu de egalat. Viata ei e – pentru femeile ce aspira sa parcurga in viitor un drum al implinirilor, complex – o adevarata provocare.  

Cand am intalnit-o, nu avea pretiozitatea la care m-as fi asteptat din partea unui doctor in stiinte medicale, titlu obtinut cu “Magna cum laudae”, si cum chirurgia estetica nu ma interesase vreodata, nu-i cunosteam realizarile in domeniu. Chipul cald mi se parea cunoscut, poate ca o vazusem intamplator in vreo imagine pe micul ecran sau in vreo fotografie de revista, dar sigur nu am zabovit asupra articolului, in graba de zi cu zi in care am invatat sa selectez rapid doar subiectele care imi sunt de interes imediat. Eram in sediul Natiunilor Unite din New York, intr-o conferinta dedicata copiilor cu dizabilitati, iar ea isi prezenta inovatia: o paputa „multiculturala” care poate avea o alta varsta, o rasa sau o noua stare de spirit prin inlocuirea accesoriilor care ii compun trasaturile faciale si corporale, copilul care se joaca astfel cu ea dezvoltandu-si imaginatia si abilitatile, pentru ca papusa exprima in functie de felul in care i se modifica trasaturile trairi pe care copiii cu dizabilitati nu le pot exterioriza altfel. Inventia fusese medaliata cu aur la Saloanele internationale de la Bruxelles si Geneva, dar pentru medicul Dana Jianu papusa era doar un „dar din dar” pe care si-l dorea pentru cat mai multi copii cu care viata nu a fost prea blanda. Ea a primit mult de la viata, dupa ani buni de munca si perseverenta, si era timpul sa daruiasca mai departe.    (Andreea Marin Banica)

Interviu Dana Jianu:

Din ce colt de Romanie ati rasarit? Ma intreb cum a aratat copilaria unui medic eminent ce pare ca n-a avut timp vreodata de joaca, ci doar inclinatie si curiozitate spre a invata -  intr-atat de serioasa si fara respiro arata viata dv. de astazi...  

Am avut o copilarie grozava, initiatica. Am copilarit la Vama, o comuna din judetul Suceava, pana la varsta de 7 ani identificandu-ma cu locul, cu animalele, cu tot ceea ce are natura mai frumos: salbaticie, paduri, iarba proaspat cosita, anotimpuri, pericole, libertate, descoperiri, aventura. Dar aveam si responsabilitati – bunicii mei se bazau pe mine ca ajutor in gospodarie, chiar prescolar fiind sau mai apoi in vacante. Si eu luam asta foarte tare in serios. Nu voi uita niciodata incordarea si efortul tuturor celor care strangeam fanul (ah, mirosul de fan!) sa nu ne prinda furtuna si sa ruineze truda fanului abia uscat. De la modestii oameni ai pamantului am invatat sa inteleg si sa respect maretia naturii, ciclurile cosmice. Dar si satisfactia efortului implinit, a lucrului bine facut. Si am mai invatat grija fata de animale (aveam sarcini precise) cum traiesc, cum sunt alcatuite, cum se nasc, cum sunt cand sunt bolnave (si cum le tratam, bunica a fost mereu neintrecuta in aceste taine). Intotdeauna am iubit animalele, fie domestice, fie salbatice. Si multe altele: mandria muntenilor, dragostea lor pentru frumos (ce costume populare bogate si elegante poarta!!!), pentru joc si pentru cantec.

Ati primit educatia celor 7 ani de acasa in satul bunicilor?

Parintii mei, care doreau sa ma „civilizeze” m-au dus in cateva reprize la gradinita la Suceava. Era interesant si acolo, dar comparand locul cu nesfarsitele paduri si pajisti de acasa, era cam „stramt”! Primeam mereu rolurile principale: mi-a ramas intiparit pentru totdeauna in minte rolul meu de Cenusareasa – intai cu rochia gri, saracacioasa si apoi cu o rochie fabuloasa pe care mama mi-a comandat-o la o croitoreasa. Eram in al 9-lea cer! In plus, ii sopteam rolul si printului care se mai poticnea!

Mai tarziu, la scoala, de abia asteptam sa sune clopotelul sambata sau in vacante pentru a ma reintoarce in taramul magic al sufletului meu, care de fiecare data ma astepta cu surprize: fragi aromati, hribi si alti bureti ascunsi in locuri numai de mine stiute, vreun catel sau o pisicuta (matuc in limbaj bucovinean) proaspat nascuta cu ochii inca lipiti, sotii sau omat sclipitor si nesfarsite partide de sanius ori zile de vara insorite care asteptau sa descopar lumea. Mai tarziu, tainice clipe de joc, cu miros de iarba in roua serii si sclipit de stele si tresaltari de inimi tinere.

Va incearca regrete privind in urma? Sunt lucruri pe care le-ati face altfel intr-o virtuala sansa de a da timpul inapoi? 

Uneori, ma incearca vagi pareri de rau ca nu am studiat un instrument muzical si baletul, dar gandindu-ma ca nu am ureche muzicala, iar miscarea nu mi-a lipsit, conchid ca, in linii esentiale, personalitatea mea s-a conturat in aceasta copilarie cosmica, profunda, bogata in experiente de viata si fericita: seriozitate, creativitate, abnegatie, constiinciozitate, simt estetic, credinta in Dumnezeu, dragoste de viata, curiozitate cognitiva, manualitate, rezistenta la efort, vointa, dar si oarecare inclinatii spre fatalism, orgoliu, subevaluare, inflexibilitate, conservatorism.

Poate doar o vaga inclinatie spre conservatorism, care n-a facut decat sa va tina cu picioarele pe pamant, in starea de necesar echilibru, in momentul in care profesional ati inceput sa evoluati doar pe o panta ascendenta...nu e posibil un astfel de parcurs profesional daca nu exista deschidere, abilitatea de adaptare la nou. 
Parcursul profesional...in general bazat pe multa munca, studiu si incununat de succese. Am fost intotdeauna bucuroasa ca am descoperit reteta: daca depui efort apare si recunoasterea. In linii mari reteta s-a dovedit valabila pe tot parcursul vietii. Iar daca uneori  n-a fost asa, mai devreme sau mai tarziu, destinul sau Dumnezeu au avut grija sa-mi lumineze calea. Am invatat mult si de toate la scoala sau in particular: franceza (de la 6 ani), engleza, sa pictez, sa scriu literatura (poezii, proza), sa patinez, sa culeg folclor, sa recit pe scena, sa fiu sanitarul clasei, sa ajut copiii slabi la invatatura. Am avut mereu noroc de invatatori buni la Suceava. Am fost mereu comandanta de detasament (ce parodie pare acum!). Am fost premianta pe clasa, pe scoala. Am dat admitere cu succes la liceul cel mai bun din Suceava „Stefan cel Mare” treapta I si apoi si treapta a II-a la profilul Chimie – Biologie. Parca am stiut dintotdeauna ca voi deveni medic.

Am fost premianta (si sefa UTC) cu locul I si la liceu, dar numai pana in clasa XI-a, deoarece aveam prea multe absente - eu pregatindu-ma pentru medicina si cu profesori (minunati!) la Bucuresti. Am invatat pe de rost biologia, am iubit chimia organica si mi-a placut optica.

In liceu, in clasa a XI-a am fost subiectul unei tentative de racolare de catre Securitate – sectia Cetateni Straini, respinsa cu succes de catre familia noastra, astfel ratand o posibila cariera de exceptie gen Mata Hari!

Asta da dezvaluire in premiera!  Ati ratat „marea sansa” si ati luat un alt tren spre viitor: medicina!

Am intrat cu brio la Facultatea de Medicina Generala Bucuresti in 1982. Am trecut mereu cu note mari examenele, din anul III – IV fiind nelipsita din salile de operatie ca ajutor mana “tispea” sau din garzile de ginecologie. Fiind o studenta fruntasa am fost primita membra PCR in anul II. Nu mi se parea decat o recunoastere profesionala pentru ca, oricum, parintii mei si mai apoi cu prietenii invataseram ca trebuie sa acceptam „coaja” politicii comuniste protejandu-ne intact interiorul fiintei cu speranta ca intr-o zi acest sistem aberant, falimentar, mincinos avea sa cada! Dar comunismul se intetea si noi, dupa terminarea (cu brio) a Facultatii in 1988 si stagiile de 2-3 ani din Bucuresti trebuia sa mergem la tara. Spun „noi” pentru ca deja din anul IV de facultate ma maritasem, sotul meu, Stefan Adrian era student  eminent si coleg de an cu mine, de grupa.

In anul 1989 se nastea Calin Stefan, fiul nostru, pe 15 august la Spitalul Municipal, in toiul repetitiilor pentru ultimul 23 august  muncitoresc sarbatorit in fata Casei Radio.
Ma intrebam ce soarta comunista il asteapta pe copilul nostru!

Daca ar fi sa numiti cateva sanse care vi s-au oferit in viata si care v-au marcat devenirea, care ar fi acestea?

Una dintre ele a fost deschiderea adusa de Revolutie si de caderea sistemului comunist. Apoi, desi am intentionat sa emigram in Occident dupa Mineriada, soarta a vrut ca noi sa ajungem din nou in Romania si sa trecem cu brio examenul de secundariat (primul care s-a dat), sa luam postul de chirurgie plastica (eu) si chirurgie generala (sotul meu), implinindu-ne astfel cele mai tainice si arzatoare dorinte profesionale ale noastre. M-am format la Scoala de chirurgie plastica reconstructiva si arsuri a Profesorului Florin Isac si a regretabilului Doctor V. Borcea, am avut de invatat enorm de la tot colectivul de medici. Doctorul Valeriu Popescu, chirurg plastician estetician in Hamburg, maestrul meu, a fost o alta mare sansa, el m-a invatat 80% din ceea ce practic astazi in chirurgia estetica. Alte personalitati care m-au marcat au fost Doctorul G. Botti din Italia, devenit maestrul si prietenul meu, expert in rinoplastie, lifting facial si alte cateva tehnici de rafinament in chirurgia estetica, precum si G. Fischer sau P. Fournier, „parintii lipoaspiratiei”, cu care am avut sansa sa operez, sau D. Sharp din Marea Britanie, Steve Hoefflin - chirurgul starurilor de la Hollywood... Sunt personalitati respectate la nivel mondial in meseria noastra si eu am avut sansa  extraordinara sa-i intalnesc, dar mai ales sa invat direct de la ei. Alti medici cu care am lucrat mi-au demonstrat, prin experienta si atitudinea lor, ca orice „sut in fund” si deziluzie pot fi transformate intr-un mare pas inainte daca esti un om de valoare (de exemplu, am plecat prin demisie de la Spitalul Bagdasar…dar am continuat sa fac munca in care credeam si am reusit in timp sa demonstrez ca pot construi ceva valoros, durabil) si ca respectul fata de pacienti si pasiunea pentru profesie sunt mai presus de zadarniciile omenesti. Un mare prieten, un vizionar care ne-a ajutat sa ne dezvoltam clinica particulara mi-a aratat ca un „parlit de roman”, daca are potential, isi poate dovedi valoarea oriunde in aceasta lume, nu doar la noi acasa. A avut dreptate. Intalnirile mele cu acesti oameni au fost sanse nemaipomenite pentru mine.

Dupa revolutie, informatii controversate dinafara ajungeau la noi si increderea in ceea ce poate face chirurgia estetica (in afara cazurilor extreme, in care e absolut necesara) era o problema discutabila. Implementarea la noi acasa a tehnicilor moderne se lovea de bariere de ordin financiar, de dezvoltarea tehnologica redusa din spitale, un stadiu firesc la acea vreme. Astazi, lucrurile au evoluat remarcabil si multe dintre interventiile ce nu erau posibile decat in afara tarii cu bani multi devin realitate acum la noi acasa si sunt mult mai accesibile. Parerile sunt, insa, si astazi impartite. Eu, de pilda, sunt un om cu o opinie moderata, in sensul ca imi doresc sa inaintez in varsta in mod firesc, natural, si de aceea nu am apelat la chirurgia estetica si nu as face-o decat – Doamne fereste! – intr-un caz nefericit al unei necesitati pur medicale, dar totodata nu am ceva impotriva celor care apeleaza la aceste tehnici medicale din motive estetice pur si simplu, daca asta le face viata mai buna, pastrand totusi un echilibru. Dar exista si atitudini sau opinii radicale pro sau contra, uneori si excese: fie tinere care nici nu ating varsta majoratului care deja isi opereaza sanii ori intervin asupra formelor lor in alt fel pentru ca e o moda, fie oameni (femei sau barbati) care devin dependenti de operatiile estetice, uitand sa se mai opreasca din acest sir al „ajustarilor” ce nu le sunt neaparat benefice, fie exista persoane situate la polul opus, care sunt total impotriva acestei ramuri a medicinei, vazand-o ca pe un capriciu.   

Domeniul meu principal de activitate este chirurgia plastica mai ales estetica si oferirea de servicii medicale in sistem privat. Chirurgia este o ramura deosebit de dificila a medicinei, de mare responsabilitate, necesita toata viata studiu teoretic si practica pe cadavre, stapanire de sine, precizie a gesturilor. Bisturiul poate avea drept de viata si de moarte. In plus, chirurgia estetica tinde sa atinga perfectiunea fizica, sa redea armonia exterioara, dar si interioara. Este o „psihochirurgie” si de aceea este foarte delicata, dificila. Nu este greu sa ai reusite in acest domeniu daca ai avut mentorii potriviti, daca ai avut norocul sa-i intalnesti, daca muncesti ca un rob, daca iubesti cu pasiune frumosul si oamenii.

In Romania, ma numar printre pionerii chirurgiei estetice, am infiintat primul cabinet functional privat de chirurgie estetica in iunie 1994, apoi am construit Clinica Medicala ProEstetica pe patru nivele din Piata Dorobanti si am operat mii de pacienti. Eu cred ca, prin  atitudinea mea constanta vizibila prin mass media in ceea ce priveste chirurgia estetica pot influenta publicul roman in sensul de a recurge la chirurgia estetica sau reparatorie atunci cand e cazul, de a nu ramane robi impovarati de propriile complexe fizice. Totusi, indemnul meu e clar: chirurgia estetica trebuie sa raspunda unei necesitati, nu unui capriciu!

Tot demersul  trebuie sa se desfasoare sub semnul pastrarii sanatatii, al moderatiei si bunului simt. Ceea ce, extrapolat, mi-ar placea sa se intample in toate domeniile vietii societatii romanesti: sanatate morala, moderattie, echilibru, corectitudine, conservarea  valorilor perene ale educatiei si culturii. Visez la o Romanie curata (fara gunoaiele care sufoca natura), cu paduri netaiate, care sa regleze echilibrul naturii („padurea este casa apelor”), o Romanie unde banii sa nu tina loc de orice, ci valoarea umana sa primeze!
  
Cum se face ca eu v-am cunoscut in calitate de inventator?

Eu am doua brevete de inventii: papusa cu trasaturi care se schimba DAN.A.JOY si o pensa chirurgicala pentru sutura rapida a plagilor. Dar inventia care s-a remarcat pe plan national si international este aceasta papusa care dezvolta creativitatea si care este un mijloc nou de comunicare si de exprimare non-verbala.

Este greu sa spui de unde vin ideile... Poate din taramul viselor? Eu am avut aceasta idee in minte de foarte mult timp, de cand mi-am imaginat profesia mea de chirurg plastician ca un joc in care poti transforma chipuri umane si de care ar putea sa se bucure si alti oameni, chiar daca nu sunt chirurgi. Jucatorul – creator – poate transforma un corp reprezentat schematic, o silueta din plus intr-un tanar barbat sau intr-o tanara femeie adaugandu-i fie musculatura (bicepsi, pectorali, abdominali, etc.) sau trasaturi specific feminine (sani de diferite forme si marimi, coapse, fese, talie subtire); dar acestei papusi, care poate fi masculina sau feminina, dupa voie ii putem crea neingraditi expresii „lipindu-i” printr-un sistem ingenios ochi, nas, buze, urechi, sprancene, par de diferite culori si forme creand noi si noi expresii (de bucurie, de tristete, zambitoare, suparata, sagalnica, jenata, furioasa etc.) dupa imaginatia si starea de spirit a jucatorului. Juriile internationale de la faimoasele expozitii de inventii si inovatii de la Bruxelles si Geneva mi-au acordat cele mai inalte distinctii – Medalii de Aur – vazand un potential important al acestei papusi ca mijloc de comunicare pentru copiii care nu se pot exprima verbal (socati, abuzati, fizic sau sexual, autisti sau cu alte dizabilitati) si care pot gasi in aceasta papusa un prieten asa cum il vad ei. In plus, trasaturile, mai ales cele faciale, pot fi realizate (desenate, decupate, lipite, dezlipite) de jucatorul insusi. Astfel, aceasta inventie a trezit interesul UNICEF si ONU invitandu-ma sa sustin o prezentare despre aceasta la sediul din New York in folosul copiilor lumii, cei mai putin norocosi.

Cum sperati sa arate Romania de maine, in care fiul dv. isi va trai anii de maturitate?
 
O Romanie cu un sistem sanitar si de invatamant insanatosite, o Romanie cu mai multa corectitudine, ordine, creativitate, onestitate, unde sa functioneze corect legile  democratiei si ale economiei de piata. O tara europeana normala.
 

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA