Scoala mamelor

Acest website este cofinantat din Fondul Social European
prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Investeste in oameni!

Povesti in oglinda: Laura Prodan - Maria Rosetti

Femei remarcabile

Laura Prodan – 27 de ani si... mult mai multe vieti! Multi dintre noi nu traiesc atatea experiente pline de seva nici intr-o suta de ani pe pamant. Si totusi, se poate! Un interviu special, cu o romanca al carei nume nu e inca „sonor”, dar am credinta ca va fi in scurta vreme... Femei remarcabile inseamna si o calatorie inapoi, in timp, catre istoria Mariei Rosetti, prima femeie ziarist in Romania, care si-a folosit condeiul in sprijinul ideii de maternitate. (Andreea Marin Banica)  

MARIA ROSETTI – „Romania revolutionara”

A venit pe lume in 1820 in Anglia, dar am putea spune ca a devenit mai romanca decat multi oameni al locului, dupa casatoria sa cu Constantin A. Rosetti, publicist, om politic si scriitor nascut la Bucuresti. 

Considerata prima femeie ziarist din Romania, ea a scris in intregime ziarul  Mama si copilul, a publicat in Aparatorul dreptatii sau Romanul, dar a ramas in istorie mai ales pentru reputatia sa de luptatoare pentru drepturile romanilor. Umar langa umar cu barbatii importanti ai vremii, a luat parte in mod activ la Revolutia din 1948 din Tara Romaneasca si a pus o piatra la temelia fauririi Romaniei moderne. Considerat cel mai talentat pictor pasoptist, C.Daniel Rosenthal a ales-o drept model pentru picturile sale devenite celebre: „Romania Revolutionara” si „Romania descatusandu-si lanturile pe Campia Libertatii”.

A adus pe lume primul copil, o fetita pe care a numit-o Libertatea Sofia, chiar in ajunul Revolutiei din 1948. Ceea ce nu a fost o piedica pentru tanara mama pentru a sustine cauza natiunii romane, chiar daca avea radacini pe jumatate scotiene, pe jumatate de provenienta franceza. Casa sa, a familiei Rosetti, in care s-au pus la cale atatea detalii, fusese izvorul, focarul, sufletul Revolutiei si ea nu avea cum sa stea deoparte tocmai acum. Sotul sau, inchis, trecut de mai multe ori pe langa punctul de a-si pierde viata ca prizonier, i-a datorat existenta femeii care l-a salvat cu diplomatie, curaj nebun si sacrificii, purtandu-si zile intregi si cale lunga fetita infometata si obosita in brate. A pune cuvantul „erou” langa numele Mariei Rosetti nu e deloc o exagerare.  

Feminista convinsa, in timpul razboiului de independenta a infiintat Comitetul femeilor, cu ajutorul caruia a strans fonduri insemnate pentru armata si spitale si a condus un spital de campanie. Cei doi fii ai sai luptau la acea vreme pe front.

Dupa 9 ani de exil si un rol foarte important jucat apoi ca ministru de interne in guvernul Bratianu, C.A. Rosetti a incetat din viata in 1885 si a fost inmormantat cu onoruri nationale, fiind unul dintre stalpii Romaniei moderne si fondator al presei democratice din tara noastra. Maria a mai trait inca 8 ani, urmandu-si crezul si sustinerea pentru drepturile romanilor pana la ultima suflare.


LAURA PRODAN

„Februarie 2009, Casa do Caminho, Rio de Janeiro. Sunt in Brazilia. Long story cum am ajuns aici, dar cumva de cand m-am intors din New York cu multa energie, am inceput un soi de analysis de viata, si mi-am scuturat binisor merele stricate si frunzele arse de prea mult soare, sau mai degraba putrezite dupa multa ploaie in Olanda, ca sa las primavara sa aduca ce are de adus, un an nou, bulbi de flori cu vise si sperante mai mici sau mai mari, muguri de proiecte la care cu mult timp in urma nici nu visam. Si astfel, dupa o vara de asteptari - asteptarea unui nou inceput, a unei idei care sa se materializeze cumva, a venit proiectul in Brazilia, totul bine insiropat cu tot soiul de coincidente, mici semne insemnate ca sa zic asa, care m-au impins cumva spre acest loc... habar n-am de ce... cred ca am de invatat o lectie de viata, am de trait ceva nou, aventuros, nebun”. E un fragment din jurnalul unei romance care cutreiera lumea si o face cu folos. Iar povestea ei mi-a atras atentia printr-un mesaj trimis pe blogul meu. Si am considerat-o nu doar iesita din comun si inspirationala, ci pur si simplu lectie de viata. Asa ca peste timp ne-am intalnit la Bucuresti si-am povestit...

1. Care sunt mostenirile copilariei traita in Romania, amintiri care au ramas repere importante pentru evolutia ta?

Eu sunt nascuta in Bucuresti, in inima orasului – fapt amintit de parintii mei de fiecare data cand trec pe langa spitalul Coltea, si aici pot sa introduc o amintire frumoasa, poate un soi de preview a ceea ce avea sa urmeze, caci mama imi povestea ca, imediat dupa ce m-a nascut, era cu mine in brate si privea pe fereastra in piata Universitatii, unde se plimbau turisti francezi, ea visand de mult sa ajunga intr-o zi in Paris, si din ziua aceea a ramas cu gandul la acel colt de lume. Ca mai apoi, ani mai tarziu, sa am sansa de a incepe un drum al meu in Franta si sa ajungem impreuna in Paris.

Am crescut aici si am avut o copilarie frumoasa, normala, lipsita de griji, petrecuta printre jocurile de-a exploratorii in gradinile vecinilor, imaginand calatorii in alte lumi, safari in jungla, expeditii in munti (ce amuzant sa imi amintesc de acele jocuri, stiind ca acum sunt parte din realitatea mea!), printre veri calduroase petrecute la mare cu bunicii, verisorii, si miile de kilograme de carnaciori, zacusca, vinete si pepeni carate cu Dacia incarcata din Bucuresti spre Mamaia, printre toamne cu emotii de inceput de scoala, parfum de chiparoase si pampoane noi, colegi si prieteni, primele lectii de germana si franceza, lectiile de matematica cu dirigul nostru ce canta la chitara si ne ducea in excursii la munte, atatea amintiri frumoase... Si sa nu uit de iernile adevarate, cand metrii de zapada ma separau de scoala si saniuta ma astepta sa o iau la goana in parcuri, cand Mosul Nicolae imi lasa o gorila uriasa in pantofi (cum a reusit, tot nu stiu), iar bradul de Craciun era responsabilitatea mea si il decoram cu mare drag, in mirosuri de cozonaci si sarmale. Cartile lui Creanga si ale lui Dickens, poeziile lui Alecsandri ma insoteau in aventuri imaginate alaturi de prietenii mei.

Si in tot acest timp, cei care mi-au fost tot timpul alaturi si m-au invatat tot ceea ce stiu astazi, cei care m-au iubit neconditionat si mi-au dat aripi in viata, sunt parintii mei, Aura si Constantin. Ei sunt cu siguranta mentorii mei, amicii mei de taclale, prietenii mei cei mai apropriati, criticii mei cei mai seriosi, sfatuitorii mei cei mai buni. Ei m-au invatat sa rad atunci cand cadeam si juleam un genunchi (de altfel am julit tot ce se putea, fiind un soi de Tom boy si cu capul in nori... ma uit chiar acum la genunchiul meu stang si vad o rana si doua vanatai cat mine de mari), ei m-au luat in vacante superbe la mare, mi-au vorbit deschis despre viata, tabu-uri, iubiti, tatal meu m-a invatat sa dansez... turceste, s-a amuzat teribil cand am ratat un prim examen in facultate, spunandu-mi ca nu sunt un student serios fara a avea restante; tot ei m-au dus la discoteca si mama mi-a cumparat haine traznite la moda, m-au lasat sa fac alegeri, sa fac greseli ca sa invat din ele mai tarziu, m-au ghidat, dar fara a ma impinge, mi-au dat avant in viata si mi-au lasat aripile sa creasca, sa zbor spre ceea ce imi doresc.


2. Care a fost parcursul tau profesional si momentele decisive, cum ai ajuns sa studiezi in strainatate si ce ti-au adus in plus educatia si disciplina de acolo fata de Romania, care au fost sansele tale personale si profesionale, cum ai ajuns sa intalnesti anumiti oameni care ti-au marcat existenta si pe care ii consideri mentori sau cel putin repere?

Am inceput studiile universitare la ASE in Bucuresti cu un interes real pentru studiul economiei si cu planuri mari pentru o cariera de succes in acest domeniu, in afaceri, finante, relatii externe... cel putin asa gandeam la vremea respectiva. Intre timp planurile si-au schimbat putin structura si formatul. Cumva s-a potrivit ca in al doilea an de studii sa aflu, fix in cele 5 minute cand am participat la ceremonia de deschidere, despre existenta programului de burse Erasmus. Mi-a placut mult ideea de a studia in strainatate, dar nu credeam sa am sanse reale de a participa in acest program – mi-am inchipuit ca este foarte dificil. Insa viata m-a adus din nou in locul potrivit la ora potrivita, si cu cateva zile inainte de deadline, m-am gasit in biroul de burse si am reusit sa imi depun aplicatia exact la timp. Mama mea m-a sprijinit foare mult si ea a crezut in acest proiect poate mai mult decat mine. Si in primavara acelui an am primit acceptul final al universitatii din Toulouse. Am fost acceptata, urma sa fiu un Erasmus… in Franta. Am ramas sa fac si masterul (Maitrise), caci programul de studii e impartit in trei faze: doi ani de studiu general, al treilea an ce permitea luarea diplomei de Licence si al 4-lea an cu diploma de Maitrise.

Astazi, acest program este mult mai bine dezvoltat, cuprinde majoritatea universitatilor europene si a devenit accesibil mai multor studenti. In alte tari, este o parte integranta a sistemului educational, studentii fiind incurajati sa studieze un an in afara tarii – inchipuiti-va mii de bursieri Erasmus ce se plimba prin Europa, cu un bagaj de cunostinte, haine nebune, vise, culori, cuvinte, idei, mesaje, cu bucatele din culturile lor si retete de mancaruri specifice, un bagaj ce se imparte de la unul la altul la mii de altii, caci lumea lor, lumea noastra este pe zi ce trece tot mai mica, mai deschisa, mai accesibila. Pastram specificul culturii din care am venit, dar in acelasi timp preluam cate ceva din alte lumi si alte culturi, ne imbogatim si ii invatam si pe altii, pentru mine este un proces absolut genial, si de altfel natural, un pas normal in evolutia noastra. Este o parte din globalizare... subiect discutat indelung si cu mare pasiune de unul dintre profesorii mei favoriti, directorul unui program de doctorat intrat in istorie in aria de economie politica, imi amintesc de clasele pline de studenti si chiar fosti studenti centenari, toti absorbind cu aviditate informatiile, ideile lui. Imi amintesc cum mi-a spus, la final de an, afland ca urma sa continui studiile in alta tara, ca ii pare rau sa piarda un student ca mine, si m-am simtit atat de onorata, ce mirare sa fiu apreciata de cineva care mi-a inspirat mult din gandirea mea academica!

Franta a marcat inceputul drumului meu personal, in viata, in lume, pe picioare proprii, cu noi sperante si vise. A fost cu siguranta ceva inedit, o aventura, o schimbare, o experienta de neuitat... nu gasesc cuvinte pentru a descrie aceasta prima experienta de Erasmus. Trebuie traita ca sa fie inteleasa cu adevarat.

Si dupa doi ani in Toulouse am vrut mai mult, altceva, iar nou, iar diferit, nu neaparat un alt drum, doar o alta directie. Si am decis sa aplic pentru un alt program universitar, de data aceasta un schimb intre Toulouse si Amsterdam. Universitatea franceza m-a sprijinit de la bun inceput, cu burse, cu sfaturi (studentii au acces la sfatul unui functionar social - social worker), mi-au acordat si un premiu din partea Primariei orasului (se acorda in fiecare an unui student propus de universitate, pentru parcursul academic si personal, eram in primii 10 absolventi ai Master-ului, vorbeam mai multe limbi straine, participam la diferite activitati extracurriculare etc). Pentru ei este important studentul, persoana, meritul, ei au admirat ambitia si planurile pe care le aveam, nu le-a pasat ca nu aveam nationalitatea franceza sau ca eram „in trecere” si nu se stia daca ma voi intoarcere sa rasplatesc ajutorul dat. Este o lectie importanta pentru mine, caci in Bucuresti m-am lovit de o altfel de atitudine fata de studenti si ajutorul pe care il merita, de multe ori criteriile de selectie erau absolut aleatorii si deciziile erau luate de anumite secretare pierdute in birocratie – „Vino maine la pranz dupa cafea si discutam”, iar maine: „Aaaa, cine esti tu, ce vrei?”... Aceste mici sau mari crapaturi in sistem, insotite de o atitudine nepasatoare, de superioritate chiar (din partea celor care lucreaza pe partea administrativa), pot deraia planurile unor tineri deosebiti, si toti avem de pierdut.

Apoi a urmat experienta Amsterdam. Am ales un program de Master in economie financiara internationala si investitii pentru ca voiam sa invat ceva nou, sa ma joc cu instrumente financiare si sa inteleg cum functioneaza pietele financiare intr-o lume globalizata. Am ales Olanda pentru ca voiam sa experimentez sistemul anglo-saxon fara a parasi Europa. Programul si stilul olandez sunt puternic axate pe partea practica, se lucreaza mult pe proiecte in echipa, si mai putin in amfiteatru cu cineva care scrie la tabla si noi care ascultam. Comunicarea este absolut informala, noi discutam de la egal la egal cu profesorii, clasele sunt interactive, suntem provocati continuu sa gandim, sa intrebam, sa cercetam, sa gasim solutii. Este un sistem care mi s-a potrivit ca o manusa, m-a incurajat sa gandesc in alt mod, sa testez idei noi, sa imi imping puterea de analiza si creativitatea. Mi-a placut sa pot sta la o cafea cu colegi si cu proful de MEFI (monetary economics & financial institutions) si sa discutam in italiana despre stiu eu ce nou sistem monetar in UE. Sau sa discut, in timp ce mergeam pe bicicleta, despre examene cu proful de Corporate Finance.

Accentul este pus pe persoana si actiune, merit, chiar nu au importanta nationalitatea, sexul, contul in banca etc. Sunt elemente ce nici macar nu par sa existe in cultura olandeza, caci aici, fara falsa ipocrizie, ceea ce conteaza este individul si realizarile lui, si totul intr-un invelis normal, modest. Tocmai lipsa acelei presiuni sociale, atat de prezenta in alte societati (inclusiv in Romania, Italia, orase mari gen Londra, New York), mi-a dat libertatea sa aflu ce vreau cu adevarat, m-a invatat ce trebuia sa fi stiut, m-a impins sa-mi las idei si prejudecati ce nu erau ale mele, sa le testez cu atentie si sa le debarasez ca o piele de sarpe.

Viata in Amsterdam m-a lasat sa ma pregatesc in liniste si cu rabdare pentru ceea ce va urma. M-a schimbat si in bine si in rau, m-a impins spre o alta viata si spre un alt eu, spre cine sunt cu adevarat, cel putin asa cred, asa sper. Si, in plus, a fost o viata frumoasa, teribil de interesanta, de nebuna, am gustat din plin din petreceri alternative in case de studenti cum numai in Amsterdam exista, am impartit o camera micuta cu o rusoaica ce mi-a devenit un soi de sora mai mica (am vizitat-o in Hamburg si apoi in Berlin, ne vom vedea din nou undeva in lume), am „biciclat” km intregi in ploaie si vant necrutator, m-am simtit ca intr-un muzeu, descoperind in fiecare zi cate o straduta, un canal, o casuta superba, m-am indragostit de olandezul meu zburator, Alwyn, cand m-a dus pe bicicleta lui intr-o noapte cu luna plina, am fost la concerte de muzica clasica organizate de studenti talentati, in biserici, case vechi imense (alt lucru iubit de olandezi, orice manifestare artistica ce nu apartin unor artisti consacrati, de orice fel, muzica, dans, teatru, chestii alternative, este apreciata, nimeni nu judeca, nu arata cu degetul, nu rade, ci mai intai asculta, priveste si apoi se bucura de un produs artistic), mi-am facut multi prieteni, cu care ma intalnesc in diverse colturi ale lumii si care mi-au lasat, fiecare, o bucatica din lumea lor.

Dupa terminarea studiilor am facut un stagiu in Investment Banking, care s-a dovedit a nu fi pentru mine – prea linear, inchis in calcule si modele, si apoi am inceput sa lucrez in consultanta – pentru o companie francezo-olandeza, un start-up, o companie tanara si cu mult avant. Am lucrat in business consulting, cu accentul pe sectorul media si telecom. Pot spune ca a fost un job palpitant, provocator, mai ales din punct de vedere intelectual – fiind de fiecare data pusa in fata unui proiect nou, o pagina alba, un nou puzzle ce se cere solutionat in timp foarte scurt si intr-un mod creativ, nou; ideea este ca noi venim cu o perspectiva fresh, din afara unei organizatii si putem sa vedem mai rapid partile ce nu functioneaza, iar pe de alta parte noi trebuie sa implementam aceste solutii cu echipe de angajati ce lucreaza de zeci de ani si de multe ori nu doresc schimbari, este un lucru ce necesita multa diplomatie, dar si putere de convingere, autoritate si delicatete, mai ales venind din partea unei pustoaice (aveam 23 de ani la inceput) intr-o lume tehnica, o lume a barbatilor. Sincera sa fiu, tocmai acest aspect mi-a placut mult, provocarea, lucrul cu oameni inteligenti, iuti, rapizi, iar faptul ca eram intr-o lume masculina a fost un lucru pozitiv, eu aduceam creativitate, emotie, emanicipare, cinci limbi straine si o prezenta feminina ce era apreciata. Mi-au placut si calatoriile, am lucrat in Dublin, in Bruxelles, in Roma... Insa nu a fost deloc usor, cu ore lungi, nopti si weekend-uri lucrate in stres si nervi, deadline-uri nerealiste, faptul ca trebuie sa fii available 24 de ore, sa fii gata cu un bagaj micut si laptop-ul pe umar in orice zi, sa te trezesti la 5 dimineata ca sa faci naveta Amsterdam-Roma pentru a incepe lucrul acolo la ora 9 si a-l termina... noaptea tarziu. Dupa doi ani am hotarat sa caut o alta provocare, compania in care am lucrat si-a aratat limitele (caci cresterea personala si profesionala, ceea ce mai puteam invata, era limitata), domeniul nu a fost niciodata pe inima mea (prea tehnic si proiectele axate mult pe partea comerciala), pur si simplu doream sa fac altceva.

Dupa patru ani in Amsterdam am simtit, din nou, ca este timpul sa incep un alt proiect. De la capat din nou, pentru a cata oara si cate vor mai fi pe urma! Caci nu este usor, oh nu, nu este simplu sa iei chiar totul de la capat, sa pleci cu un bagaj de idei si cunostinte si experiente si cateva haine si carti si cam atat. Sa nu ai nimic al tau, nimic tangibil, o casa, o masina, un cont mai gras si responsabil, ceva, orice. Sa inveti o limba noua, sa fii gata sa o vorbesti ca pe a ta, si sa uiti putin din celelalte. Sa faci calcule, pregatiri, hartogarie, planuri, sa organizezi si sa speri ca va fi bine. Asta e. Sa speri ca va fi bine. Pentru ca am incredere in mine, in viata, in viitor, in timp, in vise. Pentru ca visele pot deveni o realitate frumoasa si pentru ca viata are un sens al ei ce trebuie, cere sa fie realizat.


3. Cum ai ajuns sa faci un stagiu la ONU, care au fost pasii pe care i-ai urmat in mod concret si ce a insemnat acest stagiu, ce lectii de viata speciale ai retinut de acolo?

Dupa experienta in consultanta, mi-am dat seama ca aveam nevoie sa iau o pauza si sa reevaluez planurile si obiectivele mele profesionale. Cu alte cuvinte, aveam nevoie de putin timp sa imi dau seama ce doresc sa fac in continuare pe plan profesional. Astfel am inceput sa imi indrept atentia spre partea de macroeconomie, economie politica, economie internationala si sa inspectez oportunitatile existente in cadrul institutiilor UE, Ministerul de Afaceri Externe si ONU. In mijlocul cautarilor am ajuns si pe site-ul Misiunii Romaniei la ONU, mi-au atras atentia activitatile intreprinse de misiune si de Ambasadorul Motoc (care, de altfel, a fost Ambasador al Romaniei in Olanda, o coincidenta interesanta) si m-am adresat direct dansului pentru a intreba despre oportunitatile existente pentru cineva cu profilul meu (cred ca modul meu de abordare s-a schimbat mult de cand lucrez in Olanda, este mult mai direct si informal, unii apreciaza, altii nu chiar, dar ma caraterizeaza foarte bine). Raspunsul nu a intarziat si astfel am primit invitatia de a face un stagiu in cadrul acestei organizatii, urmand sa lucrez pe partea de economic, direct la ONU. Bineinteles ca am trecut prin toti pasii normali ai unei aplicatii oficiale, caci aprobarea finala trebuia sa vina din partea MAE. Insa primul pas a fost, ca si in alte dati, unul mai putin conventional. Pentru mine, a fost o sansa extraordinara si ma bucur ca am putut sa o urmez pana la capat. Mai ales pentru ca stagiul nu este remunerat, iar costurile din NY sunt intr-adevar mari. Am putut sa folosesc resurse proprii (savings din anii in consultanta), am primit ajutor din partea prietenilor (un soi de fundraising party pentru Laura!), am primit si cazare in spatiul Misiunii, totul s-a potrivit perfect.

In cadrul stagiului, munca mea s-a axat pe analiza, research, follow-up si raportarea (pregatirea infogramelor pentru MAE, Misiunea din Geneva) pe un portofoliu de subiecte din cadrul: development economics/economie de dezvoltare si finantare pentru dezvoltare, peacebuilding (recuperare economica in tari post-conflict - Burundi, Guinea-Bissau, Sierra Leone), sustainable development. Mi s-a potrivit perfect acest tip de munca, care mi-a permis sa lucrez cu subiecte familiare, ce ma pasioneaza, sa absorb informatii esentiale privind activitatile ONU in tarile in curs de dezvoltare, sa particip in grupurile de discutie (working groups) ale UE si sa asist in procesele decizionale ale diferitelor organisme si agentii ONU (Peacebuilding Commission, ECOSOC, UNICEF, UNDP, Consiliul de Securitate). Am avut oportunitatea de a lucra cu subiecte interesante, de a cunoaste noi domenii de activitate si toate acestea   mi-au hranit interesul pentru munca in domeniul non-guvernamental. Mai mult decat atat, am avut sansa de a cunoaste diplomati, politicieni, oameni din toata lumea, de a discuta in limba fiecaruia (in masura in care o stiam) despre problemele locurilor din care provin si despre incercarile de solutionare a acestora. M-am simtit ca un peste in apa in acea atmosfera internationala, m-am hranit din interactiunile cu oameni din lumi, culturi diferite, care lucreaza pentru un scop comun. Si mi-am dat seama ca vreau sa continui pe acest drum. Si ca doresc sa adaug o experienta umanitara, un field experience.

Asa am ajuns sa urmez programul de voluntariat din Brazilia, pentru un ONG care lucreaza cu copii orfani (sau din familii cu probleme, conflicte, violenta domestica...), pe langa Rio de Janeiro, in afara orasului, intr-o zona muntoasa fumoasa, in mijlocul a nimic dealtfel, caci casa in care eram adapostiti este cocotata in munti, la vreo ora de mers serios pe deal din oraselul mic - Xerem, pe langa care locuim - nu aveam retea de telefon, net, apa calda, totul e foarte rudimentar. O casa cu voluntari, mai cade apa prin pat cand ploua, mai sar broscute prin camera, mai apar niste insecte uriase sau tot soiul de animalute misterioase de jungla – si numai in miez de noapte se intampla, insa e uimitor cat de rapid m-am acomodat cu toate nebuniile... La 6 dimineata ma trezeam sa ma duc sa iau lapte de la o ferma undeva, in ploaie si in noroi, sa car cele 10, 20 de kg pe deal. Apoi urma sa lucrez cu copiii, sa am grija de o groaza de copilasi nebuni, caci asta faceam acolo, lucram ca educator si aveam schimburi de 24 de ore cam de 3 sau 4 ori pe saptamana - incepeam dimineata cu ei, toata ziua program, exercitii, lectii de engleza, matematica, pregateam pranzul, cina, curatam casa, sapam in gradina in miez de vara tropicala, cateodata aveam activitati gen mers la „piscina” - la un rau in munti sau la cascada - si apoi dormeam cu fetele, pentru a o lua de la capat a doua zi: mic dejun, curatenie, educatie... Trebuie sa invat inca multe, sa am rabdare, disciplina, intelegere multa, grija si dragoste, caci de asta au nevoie copiii cel mai mult... cred ca asta e o lectie extem de importanta pentru mine si de care, cumva... inconstient si apoi constient, am realizat ca aveam nevoie, dupa ani in Europa de vest si ritmul acela nebun, viata cu toate la nas, dar totul egoist, individualist, cu griji de tot soiul, dar nu reale...

Nu stiu exact cat am contribuit si ce voi lasa in urma, dar cu siguranta raman copiii... care acum stiu sa numere in romana, cunosc tari si orase din Europa, doresc sa calatoreasca acolo si vor sa invete lucruri noi. Poate le-am si lasat ceva din visele si ambitiile mele, poate se vor lipi de visele lor si vor da aripi unor proiecte de viitor. Sper si doresc mult sa mentin legatura macar cu cativa dintre ei si poate intr-o zi sa pot ajuta cumva, fie cu un sfat, o idee sau mai concret cu un bilet de avion sau o bursa de studii (caci si eu la randul meu am primit astfel de burse si mi-am dorit sa pot rasplati intr-o zi).

4, De ce sa ajutam pe altii cand noi avem atatea probleme in Romania? Eu am primit de multe ori aceasta intrebare si de aceea ti-o adresez si tie. 

Inteleg de unde „vine” acest punct de vedere si tocmai cu acesti oameni, care o formuleaza, este foarte greu de comunicat, caci ei gandesc in alt mod, au o alta viziune asupra vietii. Eu pot doar sa prezint viziunea mea, asa cum vad eu lucrurile privind acest aspect. In primul rand: cine sunt acesti altii, fie ei africani, brazilieni, malaiezieni etc? Intreb, caci pentru mine nu mai exista frontiere, in intelesul lor vechi de bariere, de granite ce despart tari, lumi, oameni diferiti. Exista doar un soi de linii, sa nu uitam ca sunt de noi create, ce traseaza un contur in jurul unor concentratii specifice de cultura, traditii, istorie, limba, aspecte naturale, relief si oameni, oameni cu un anumit bagaj genetic, cu anumite trasaturi, cu o anumita mostenire etnica. Este vorba despre conturul tarilor din lumea de astazi. Atata tot. Mai departe, eu nu intalnesc brazilieni, vietnamezi, chinezi, australieni, inuiti, indigeni, romani, olandezi, americani, eu intalnesc oameni, persoane, fiecare cu bagajul lui de viata, cu ideile lui, cu frumusetea lui, cu fizicul sau culoarea lui (caci nici culorile nu mai exista pentru mine, negru, alb, mulatru, creol,... totul pare din genele noastre). Bineinteles ca exista diferente, fiecare din noi poarta cu el o bucata din caracterul poporului sau, din specificul lumii sale. Tocmai, ce frumusete se naste din aceasta diversitate, ce prilej de sarbatoare a diferentelor, a similitudinilor, a intalnirii unor culturi diferite, a unei lumi unificate prin propria diversitate! Dealtfel, am pornit cu totii din acelasi loc, am mers pe un acelasi drum, am evoluat cam in acelasi ritm timp de mii de ani, si doar ultimele secole au decis sa ridice fel de fel de bariere, preconcepte, atitudini rasiste, lumi inchise, totul strans legat de goana dupa putere, control, cine are mai mult. Ce bine ca aceste bariere se vad daramate in multe locuri ale lumii, ca exista organizatii (ca si ONG-uri, Amnesty, ONU, UNICEF, etc), companii (si companiile private pot participa in actiuni umanitare de mare succes), guverne si oameni din lumi diferite, care impreuna formeaza un soi de „comunitate internationala”! Si aceasta comunitate, intrunire de eforturi diferite, de calitati diverse si vise comune, incearca sa doboare ultimele bariere existente, incearca sa ajute acolo unde este nevoie, sa schimbe macar o particica din lume in bine. Nu mai conteaza cine, cum si unde. Un australian lucreaza in Suedia, si un suedez in Japonia, iar un japonez in Africa de Sud, un african in Canada, un canadian in Romania si o romanca... eu, in Brazilia! Important este ce facem, ce lasam in urma, cum valorificam timpul si calitatile noastre, ce luam cu noi din aceste experiente si cum reusim sa evoluam in pas cu lumea noastra.

Eu am decis sa lucrez ca voluntar, desi nu am mari resurse financiare si as fi putut sa folosesc acesti bani pentru o casa, pentru parintii mei, pentru tot soiul de necesitati ce raman neacoperite. Insa nu asta voiam, nici macar nu m-am gandit ca irosesc timpul sau banii mei, ci m-am gandit la ceea ce fac, ce invat, la copii frumosi care m-au strans in brate si mi-au spus la final ca sunt o „tia namoral”, adica o matusa cool. O senzatie de milioane, nimic nu poate inlocui sentimentul acela!

As putea formula intrebarea si astfel: Noi primim cu drag ajutor din partea strainilor (care si ei cu siguranta inca au probleme de rezolvat acasa), dar nu suntem inca gata sa ii ajutam pe cei mai saraci din alte tari? (cand de fapt avem destule resurse, fie umane, fie naturale, fie financiare; trebuiesc doar folosite, eficientizate pentru a rezolva si problemele noastre, dar uneori si pe ale altora).


5. Intr-un astfel de proiect umanitar, un om cu pregatire solida ca tine nu se da in laturi de la a face o gama intreaga de lucruri: de la curatat, spalat, pana la a preda engleza si matematica pentru cei mici, fara a considera aceasta experienta drept un regres. Care este mecanismul occidental care te invata ca nu e o rusine sa faci de toate, daca in final simti ca merita?

Pentru mine conteaza cine sunt si ceea ce fac si nu ceea ce gandesc altii despre mine si despre ce fac. Este ceva ce mi-a spus si mama mea, recent, intr-o zi mai dificila, cand lucram in Brazilia deja de o luna si simteam ca nimeni nu imi apreciaza munca. Ei bine, nu trebuia sa astept ca altii sa vina sa ma laude, ci ca eu sa imi fac treaba bine, sa pot spune ca am facut cum am putut mai bine si ca mi-am urmat deciziile pana la capat. Iar aprecierea a venit treptat si din partea celorlalti. Respectul se castiga muncind, muncind din greu, aratand ca esti gata sa lucrezi 24 de ore pe zi, sa cureti toalete, sa speli rufe dupa ce copiii micuti au facut pe ei, sa cureti fetitele de paduchi, sa cosesti in gradina in plina vara tropicala, sa ai grija de cei 20 de copii rebeli si sa ramai pozitiv, vesel si relaxat. Nu are importanta ce studii, ce background ai, ai venit sa faci acest proiect si trebuie sa fii gata pentru tot. Nu exista rusine in munca. Este o provocare, permite trecerea peste niste limite fizice, dar mai ales peste niste idei preconcepute. Este un soi de proces de vindecare. Ma bucur mult ca am trecut prin el.

Tocmai asta este ideea, in Europa de Vest, si mai ales in Olanda, accentul se pune pe realizari, pe rezultate, nu are importanta de ce fel sunt: cei care curata strazile sunt la fel de importanti ca cei din mari birouri de avocatura. Si de ce nu? Fiecare are rolul lui in societate. Olandezii pleaca din casa la 18 ani si traiesc pe picioarele lor. Lucreaza in baruri, restaurante, bucatarii, isi platesc studiile, chiria, viata. Si eu am avut preconceptul acela ca uite ce nivel, ce studii am eu, nu pot sa fac treburi mici... m-am debarasat in mare masura de aceasta idee (recunosc ca inca ma mai lupt cateodata, dar dupa Brazilia cred ca m-am vindecat complet) si am lucrat, ca si ceilalti, in restaurante, bucatarii, unde am cunoscut oameni generosi, buni, care m-au sprijinit mult si de la care am invatat destule, cateodata mai multe decat in salile de curs.


6. Care e raportul profesie-familie in viata ta de cetatean al lumii, calator fara astampar?

Pentru mine acest raport profesie-familie nu are o conotatie negativa, nu este un raport conflictual, ci mai degraba o legatura pozitiva intre profesie, familie si mai mult decat atat - viata, fiecare aspect fiind strans legat de celelalte si o parte esentiala din ecuatie. Familia, iubitul si copiii, fiind acel ceva absolut natural, care se va intampla cu siguranta intr-o zi si fara de care nu pot vedea viata mea. Iar profesia, acel ceva inca in faza de constructie, este pur si simplu expresia concreta a cine si ceea ce sunt, manifestarea in plan practic, profesional, a insusirilor, talentelor, experientei, gandirii mele.

Experienta mea personala imi confirma, cel putin pana acum, aceasta viziune. Faptul ca am fost intr-o relatie de lunga durata in momentele decisive ale vietii mele profesionale, nu numai ca nu a infranat sau compromis ambitiile si visele mele, ci mi-a dat posibilitatea de a urma aceste ambitii cu si mai mult avant si determinare. De ce? Pentru ca in acele perioade, relatia cu iubitul meu mi-a oferit stabilitatea, siguranta, caldura de care aveam nevoie atunci cand stresul examenelor, aplicatiilor pentru burse, mai tarziu pentru job-uri, presiunea unor proiecte de lucru dificile, oboseala calatoriilor in diverse colturi ale lumii, amenintau sa ma doboare. Iar pe de alta parte, tocmai aceste programe de studii, proiecte de lucru, calatorii, imi dadeau energia, entuziasmul, focul ce sufla un aer nou in relatia mea. Prietenul meu mi-a admirat ambitia si curajul, mi-a ascultat povestile nebune, mi-a respectat alegerile si m-a sprijinit pentru ca a inteles ca faceam ceea ce imi doream. Eu am putut sa il incurajez sa-si urmeze propriile vise, sa mearga pe drumul lui, si impreuna am reusit sa ne dam avant unul altuia. Si, in plus, am putut sa il invit in weekend-uri in Londra, Roma, New York, sa gustam din aventuri diferite, sa vizitam impreuna, sa stam in locatii superbe… ceva teribil de cool, mai ales pentru doi pusti normali ca noi.

Aceasta idee tabu conform careia o femeie cu o cariera in plina ascensiune isi pierde din feminitate sau isi cultiva vocatia in detrimentul familiei a disparut de ceva timp in societatile Europei de Vest. Nu mai exista acest preconcept, femeia are locul ei alaturi de barbat, femeia este o persoana, cineva cu un drum propriu, cu ambitii, vise personale si profesionale. O femeie cu o cariera (de orice fel, fie de afaceri, fie universitara, fie lucrand la o ferma, vanzand flori, nu are importanta) primeste respectul celorlalti, al societatii in care traieste. Ea va jongla cu timpul, cu profesia, cu miile de lucrusoare casnice (ce trebuie si ele facute), cu cresterea si educatia copiilor, si cu propriile hobby-uri. Dar de data aceasta va jongla impreuna cu partenerul ei, si nu singura. Iar tocmai aceasta este partea frumoasa: rolurile s-au schimbat ca sa acomodeze un nou mod de viata, un nou tip de societate, un nou secol. Este pur si simplu o parte din evolutie.

7. Cum vezi Romania de azi si cum iti doresti sa arate ea maine?

Este o intrebare ceva mai greu de raspuns, caci nu stiu exact pe ce sa ma axez... Romania... eu cunosc Bucurestiul bine, o particica din Romania. Iar Bucurestiul meu, de cativa ani il cunosc prin gaura cheii, aud stirile importante de la parinti sau din ziare, vad franturi din schimbari in cele cateva saptamani cand sunt in tara si mi-e greu sa pun particelele din puzzle impreuna. In ultimii ani, am vazut cum evolutia pornita cu avant dupa Revolutie, incetinita si chiar stagnanta in anii ’90, a accelerat serios dupa 2006. Nu numai elementele de macro, PIN, PIB, indice de risc, ISD, piata financiara, cresterea economica ce a insotit de altfel trend-ul international, dar si schimbarile in plan micro, dezvoltarea unei paturi de mijloc, constructiile de case pentru cupluri de tineri, pistele de jogging din parcuri, atitudinea mai pozitiva a oamenilor, faptul ca in vara anului trecut am vazut mult mai multi oameni iesind la plimbare in parcuri, facand sport pe terenuri noi, vizitand muzee renovate, iesind la cafenele in locatii chic, chiar multi calatorind in strainatate cu mai mare usurinta. Bucurestiul a renascut, a trecut de anii de adolescenta post-comunista, s-au mai rezolvat problemele de acnee din gaurile strazilor, igiena a aparut din praful si mizeria cartierelor marginase, razvratirea in stil si tonul preluat din vest, cu muzica, haine si bauturi ce nu erau ale noastre. Se pare ca Bucurestiul si-a definit intr-un final personalitatea, si-a acceptat mostenirea etnica si locul ca si capitala europeana. Mai are mult de facut, dar macar, pare-se, este pe drumul bun.
Bineinteles ca raman probleme serioase, greu de atacat, ce se cer rezolvate urgent, la nivel de tara, problemele bugetului de stat, pierdut prin gauri negre si buzunare fara fund, miile de nevoi din sistemul educational, din sistemul de sanatate, care sunt, fara menajari inutile, sub orice critica... nici nu stiu unde as incepe daca as avea pe maini aceste sectoare. Si problema dificila, insistenta, de nerezolvat, a coruptiei, problema subliniata de multe ori in diferite rapoarte ale UE (si inca raportul publicat de ei este mult mai bland decat cel real). Multi analisti din UE se lovesc de ideea aceea stupida a multor politicieni romani: ca ei, strainii, acolo in lumea lor perfecta, nu pot observa sau intelege toate problemele noastre, ca unele lucruri trebuie rezolvate in stilul nostru, smecher, intortocheat etc... E ca in cazul unui adolescent care incearca sa copieze la examen si crede ca proful nu va observa, dar eu cred ca e timpul sa ne maturizam!

La fel si criza financiara, va fi o mare provocare pentru analistii, politicienii, autoritatile din Romania. Deja raspunsul la criza a fost prea lent si nu foarte eficient (reiese din diverse publicatii si rapoarte). Eu cred ca aici avem o sansa sa revizuim serios toate mecanismele existente, sa le desfacem in bucatele si sa le punem de la capat in alt format – pentru a putea functiona in coordonatele unei lumi globalizate, ce se misca la alte viteze, cu noi instrumente financiare (ce necesita noi regularizari) si parghii economice (conectate la nivel mondial), o lume in care revolutia comunicatiei si a tehnologiei a schimbat ireversibil randuirea sociala, economica, politica. Si nici macar nu trebuie sa reinventam roata, caci putem sa preluam cunostinte si experiente de la cei din jur. Este o parere personala, are de-a face cu interesul meu in economie.

In viitor, eu sper sa nu mai vorbim de potentialul tarii, ci de potentialul realizat al Romaniei. Doresc sa vad o tara frumoasa, cu o imagine reala, bine conturata in lume, o tara ce invita turisti multi din diverse colturi ale lumii, backpackers tineri si doritori sa cunoasca lumea noastra, sa se bucure de traditiile noastre, sa raspandeasca vestile si sa lase in urma bucatele din lumile lor. O tara ce poate sa isi prezerve bogatiile naturale, padurile, delta, muntii, marea, ce poate sa creeze un turism responsabil si sa invite afaceri noi fara a periclita resursele existente. O tara ce stie sa ii rasplateasca pe cei ce merita, sa aprecieze talentul, intelectul, munca, ideile tuturor, tineri, batrani, saraci, bogati. O tara in care vechile structuri politice si sociale vor fi strivite pentru a lasa loc unor structuri moderne, adaptate la nevoile lumii, secolului in care traim. O tara in care verticalitatea ierarhiilor, formalitatea pretinsa a relatiilor de lucru si greutatea birocratiilor inutile vor disparea gradual pentru a simplifica viata. O tara in care vom invata sa fim mai toleranti, sa nu judecam prea mult, sa fim mai flexibili si deschisi la minte. O tara cu un popor la fel de frumos, primitor, prietenos, cald, cu sangele acela daco-roman clocotind in vene, cu temperamentul latino-balcanic exploziv, un popor ce isi cunoaste bine istoria, radacinile, mostenirile strabunilor si mai ales locul in lume.

8. Unde e acasa acum pentru tine?

Ideea fiind ca pana la urma eu sunt un soi de globe trotter, am cu siguranta ceva sange nomadic in vene, si tocmai calatoriile mele mi-au permis sa cresc, sa evoluez, sa imi traiesc vise nevisate, sperante doar intrezarite, sa le transform in realitate si sa ma bucur de ele. Cu fiecare pas in lume m-am apropiat de cine sunt eu cu adevarat. Am fost, am vazut, am facut, am sarit in gradinile vecinilor sa vad daca iarba aia este mai verde, am papat din ea in Franta, am biciclat pe ea in Olanda, am admirat-o din birou in Londra, am dormit pe ea in NY, am  cosit-o de zor in Brazilia... si m-am lamurit ca tot iarba mea e mai tare, mai verde, mai manoasa si a naibii de frumoasa. Urmeaza o alta destinatie, acasa, in Romania!

 
SURSA: ANDREEA MARIN BANICA

Comentarii

18.10.2011 alexe.mihaela

Frumos articol. Impresionante trairi si lectii de viata. O fiinta cu o personalitate puternica ce a reusit sa relateze foarte melodic propriile trairi. Mult succes in continuare!

Intra in contul tau

Intra in contul tau

Vrei sa beneficiezi gratuit de facilitatile proiectului?

Fa-ti cont

Ai nevoie de sprijin?

Nu esti singura!
Vino in centrele noastre de consiliere

Sau suna la 116 111. Apel gratuit din retelele TELEKOM ROMANIA
Da click si citeste

Doneaza <b>2%</b> din impozitul pe venit pentru cauza mamelor aflate in dificultate!

Sustine campania Facebook Twitter Yahoo! Messenger Email

Pentru informatii detaliate despre celelalte programe cofinantate de Uniunea Europeana, va invita sa vizitati www.fonduri-eu.ro

Continutul acestui material nu reprezinta in mod obligatioru pozitia oficiala a Uniunii Europene sau a guvernului Romaniei.

Termenii si conditiile pentru accesarea, vizionarea si folosirea acestui site le puteti gasi aici