Viata se cere mereu inzestrata. Dar sunt momente cand obosesti sa o faci. Acelea sunt clipele de impas numite si „indecizie” si pentru mine cea mai buna cale sa le depasesc a fost mereu intoarcerea la radacini, recapitularea valorilor care ma definesc si o privire atenta asupra a ceea ce ramane in picioare in situatia noua. Odata raspunsul aflat, el devine punctul de sprijin pentru ce va urma, stalpul de sustinere.  

 

Uneori, caut refugiul in pilde. Cand sufletul meu se desface farame, cuvintele bine randuite sunt liantul ce m-ajuta sa merg mai departe. „Norii grei ai necazului sunt doar umbra aripilor lui Dumnezeu” (Cushing).

Sunt un om al extremelor. Asa imi gasesc echilibrul, nicidecum traind liniar. Iubesc navalnic, sunt in stare sa fac totul pentru dragostea mea. M-am nascut pentru a iubi, simt ca nu am un rost fara omul meu. Sunt vulnerabila in singuratate. Sufar cumplit fara caldura mainii lui, e o suferinta vecina cu moartea. Fiecare om isi doreşte sa traiasca doar intr-un anumit fel, si nu cu orice pret. Eu nu pot trai fara dragoste. Caci astfel ma hranesc, respir iubire si o caut. „Copacul se bizuie pe radacina, omul, pe inima.”

 

M-am nascut intr-un oras de provincie, in lumea lui Creanga. Cetatea Romanului, cu sase secole pe umeri, mi-a fost casa pana la 18 ani. Strada copilariei e universul fericirii mele depline. Nicicand n-am mai avut acel sentiment de siguranta, de implinire, nicicand cerul nu mi-a mai parut la fel de senin ca atunci cand il priveam de pe aleea intesata de copii pe care am crescut.

Pe scara mea, parintii fusesera „harnici”. Doar patru etaje de bloc si, iata, peste 20 de copii galagiosi, mereu veseli, faceau ca odihna sa fie doar un vis. Am crescut cot la cot cu cei mai mari decat mine, paream isteata, aveam ochii mari, eram energica si curioasa. Incepusem sa le inteleg glumele deocheate, sa ma catar pe garduri si-n copaci la fel de iute ca ei, sa devastez ciresii vecinei de peste drum doar din dorinta de a face un lucru nepermis, nu ratam atacul cu bulgari in miez de iarna asupra trecatorilor si genunchii nu mi-au fost crutati de semnele de „buna purtare”. 

 

Iarna copilariei mele e bogata in troiene. Cizmele tatei scrasnesc in omat, iar sania mea il urmeaza, incercand sa il prinda de talpi. Obrajii sunt rumeni, inima plina, nimic nu anunta furtuni peste timp. Iar mama, tata... tineri, doi oameni frumosi, cititi si buni in meseriile lor, cu grija pentru educatia noastra si pentru principii care sa ne dea in viata un start sanatos. Povestea insa e franta... Mama e inger acum, vegheaza nevazuta asupra mea dintr-o vara in care Dumnezeu a avut o scapare, si-a luat din greseala mana de pe umarul meu si m-a... ratacit, caci ea a apus in bratele mele in drum spre spital, cand avea doar varsta mea de astazi. Mai apoi insa am acceptat ca era cumpana mea de trecut in viata.

 

Atunci, la nici 10 ani impliniti, am inteles ca sunt deja un om matur, ca viata e o lupta. Am devenit, pentru inceput, protectoare cu cei dragi. Mi-am ascuns durerea si zambetul a devenit un principiu de viata. Nu pentru ca as fi atat de puternica precum mi se spune ca par. Nicidecum. Ci pentru ca vorbele mamei, care imi staruie si astazi in minte, spun astfel: „Oricat de greu ar fi, continua sa zambesti. Nu-i vina celor ce te inconjoara”. Am invatat sa nu pun povara mea pe umerii celor din jur. Incerc sa nu-i intristez cu necazurile mele. Am invatat ca zambetul meu ii poate face celui de-alaturi ziua mai buna. Ca daca fiecare om are un rost in viata, al meu este acela de a darui. Ca frumusetea vine din noi si ca privirea senina, lumina ce-ti poposeste pe frunte imprastie lumina in sufletul celui de-alaturi.

 

Razvratita, cautand mereu solutii, fara sa accept ca ele nu exista. Deschizator de drumuri, avand constiinta ca aceasta era singura mea sansa de a aduce din nou un zambet pe chipul tatalui meu sau macar multumirea. Am intrat pe ascuns in biroul tatei, la putina vreme dupa ziua care ne-a schimbat ireversibil viata. I-am deschis agenda si am inţeles ca urmau zile grele sub povara datoriilor neasteptate. Si, ca doi copii ce eram, eu si sora mea ne-am decis sa ajutam cum putem: renuntand sa mai emitem cereri, exagerand, mergand pana acolo incat sa ne refuzam cea mai mare placere – inghetata. Ne-am decis fara sa intrebam, fara sa marturisim cuiva, cu credinta ca mana noastra de ajutor e foarte necesara.

 

Nu naivitatea cu care am crezut ca lipsa pretentiilor noastre de copii ar rezolva lucrurile e importanta, ci mai degraba dorinta de a pune umarul, de a ajuta cu orice pret. Ne-am impus sa nu mai cerem nimic, iar la un moment dat, tata a sesizat ca se intampla ceva ciudat. Noi nu aveam niciodata nevoie de nimic. Si, curios, nu ne mai placea inghetata. Nu era minciuna – ne-am spus de-atatea ori noua insine ca nu o vrem, incat am reusit sa ne convingem, prin autosugestie. Ani la rand, mult timp dupa ce ne-am regasit echilibrul, am refuzat inghetata mult ravnita altadata. Ne-am reprimat aceasta dorinta pana cand ea a disparut. Unii ar spune ca e o copilarie. Eu cred ca am invatat din mers o lectie de viata.

 

Acum stiu ca nu poti razbate decat muncind din greu pentru fiecare treapta urcata si ca valoarea reala a unui om este data de puterea de a o lua oricand de la capat. Viata mi-a reamintit peste ani ce inseamna sa pornesti de la zero. De aceea, sunt mereu pregatita. Si constienta ca orice piedestal se poate clatina. Ca sa stai fara grija in casa trebuie sa fii sigur de temelie.

Pot construi oricand de la capat, pentru ca valoarea mea nu e egala cu cea a bunurilor dobandite de-a lungul vremii. Dimpotriva. Valoarea e in mine, in tine. Cu mainile goale, dar cu o minte limpede, iti gaseşti propriul loc. „Ca sa faci lucruri mari nu trebuie sa fii un geniu. Nu trebuie sa stai deasupra oamenilor, ci sa fii alaturi de ei”. (Montesquieu)

 

Mi-a placut sa invat. Tot ceea ce am construit peste vreme are la temelie anii de liceu. Am invatat sa fiu un om sensibil, constient, atent, tenace si puternic. Am invatat sa spun si „nu”, am invatat ca drumul catre reusita poate fi dureros adeseori, dar merita sa il urmezi pana la capat. Am invatat sa iubesc oamenii, sa daruiesc si, cel mai important, sa nu uit de unde am plecat si cine au fost cei ce-au pus o caramida la temelia reusitei mele. Stiu ce inseamna varf, dar nu uit cat de-adanca e prapastia. Stiu sa ascult fara sa judec, stiu sa ofer fara s-astept nimic in schimb, stiu ca, atunci cand cad, genunchii ma vor tine doar cat sa ma sprijin, sa ma ridic si sa o iau iar de la capat.

 

De-a lungul timpului, am avut o singura problema. Aceasta nu a fost concurenta, fiindca nu prea am avut o concurenta care sa-mi creeze angoase – si nu o spun deloc cu infatuare. Sincera sa fiu, mi-am gasit si mi-am creat propriul drum. Problema intervine atunci cand vrei sa-ti definesti o identitate si vrei sa te faci inteles, cand speri ca limbajul tau sa ajunga la sufletul celor care te asculta.

 

M-am delimitat de… lumea in care traiesc, sa spun asa, nefiind o persoana mondena. La inceput, mi se spunea ca e o grava greseala: „Nu ai cum sa traiesti intr-un astfel de mediu daca nu iesi saptamanal la cinci-sase actiuni de acest gen, daca nu esti snob, daca nu inveti sa discuti despre lucruri banale”. „Fii isteata, sunt lucruri plictisitoare, dar de pe urma carora poti profita”.

Ei bine, am refuzat sa fac ce nu simt. Merg intr-un loc doar daca am ce sa fac acolo concret, vorbesc doar daca am ceva de spus. Cuvintele nu-mi sunt de folos decat atunci cand exprima ceva. Prefer, altfel, sa tac si sa gasesc locul potrivit mie. E o problema de principiu: intre stimul si raspuns, intotdeauna exista in viata puterea de a alege. Eu asta am ales.

 

La prima vedere, a fost un dezavantaj, in sensul ca nu-mi faceam destule… relatii, sa spun, in aceasta lume. Reversul medaliei insa a fost unul pe care nu l-am prevazut. Acum am inteles ca discretia e o atitudine cu sorti de izbanda, dar pe termen lung. Nu e nevoie sa tipi, ca sa fii auzit. 

 

Snobismul, goana dupa imagine, superficialitatea – toate acestea imi creeaza repulsie si ma fac sa ma retrag in propria cochilie. Nu-mi doresc sa fiu parte dintr-o astfel de lume, oricate beneficii materiale m-ar ocoli, pentru ca nu sunt, in acest punct, capabila de adaptare. O poveste de departe imi aduce zambetul pe buze si ma face sa cred ca nu gresesc. 

 

Regele Pedro al Braziliei se hotaraste sa ridice primul spital public, lansand un apel pentru a strange fonduri. Dar „oamenii grei” nu raspund acestei chemari. Regele nu se lasa si recurge la o stratagema. Anuntul sau suna astfel: „Cine va da un milion de pesos va primi titlul de Duce, pentru jumatate de milion esti numit Conte, o suta de mii de pesos inseamna titlul de Baron”. Ca prin minune, fondurile s-au strans foarte repede. La dezvelirea placii de inaugurare, toti nobilii ce facusera donatii au putut citi urmatoarea inscriptie: „Acest spital a fost ridicat pentru cei suferinzi, din prostia si mandria omeneasca”.

 

Am continuat sa cred intr-un principiu de la care nu abdic: acela ca lupti cel mai bine facandu-ti fara cusur propria munca. Fara a uza neaparat de dreptul la replica, ci alegand ca replica ta sa fie o noua realizare. Cred ca e cel mai bun raspuns pe care poti sa-l dai. Asa am mers inainte, asa sunt si astazi si asa voi ramane. 

 

Cu ceva timp in urma, am fost invitata sa sustin un curs pe teme de comunicare in fata studentilor viitori jurnalisti. Recunosc, am avut un sentiment neobisnuit sa ma aflu de partea cealalta a catedrei, dar am primit cu bucurie ocazia sa impartasesc tainele meseriei, atat cat mi-a fost dat sa le patrund prin experienta proprie, cu cei care abia se aliniasera la start. Vedeam licarul de curiozitate din ochii lor si-mi aminteam de primii mei pasi in televiziune, de anii in care depozitam temeinic fiece sfat venit din partea profesionistilor ce mi-au devenit dascali la inceputuri. Acum era randul meu sa dau mai departe, si m-am aflat la un moment dat in dialog cu studentii pe tema principiilor dupa care m-am ghidat in munca mea, de-a lungul vremii. Sunt pilonii care au fost supusi nenumaratelor incercari si presiuni in cei 15 ani, dar care au rezistat tocmai in virtutea eficientei si justetii lor. Aceste principii formeaza un cod al meu, care se extinde si asupra celorlalte sfere ale vietii, si poate ca daca vi le impartasesc si voua, va vor fi de folos.

 

Nu exista „nu se poate”! 

Pornesc de la ideea ca intotdeauna exista solutii. Atunci cand cred cu tarie intr-un proiect, imi pun tot sufletul in realizarea lui. Este ca un copil al meu, fata de care mi-am asumat niste riscuri si obligatii: sa-l cresc si sa-l pun pe picioare. Am clar in minte imaginea de final, unde vreau sa ajung, si nu accept ca produsul meu sa fie trunchiat, sau sa se transforme intr-o struto-camila, din cauza inertiilor celor din jur sau a propriilor mele slabiciuni. Imi demonstrez mie ca pot sa duc un lucru pana la capat, caci exact asta imi da masura priceperii si pasiunii mele in profesie. In alta ordine de idei, amintiti-va de celebra definitie a prostiei ca „incremenire in proiect”, lansata de scriitorul si filozoful Gabriel Liiceanu. Si cine isi doreste sa se inroleze intr-o armata si asa destul de numeroasa?

 

„Suntem ceea ce facem in mod repetat. De aceea maiestria nu este un act, ci o deprindere.” (Aristotel)

Formarea unor reflexe bune este esentiala in orice meserie. Pe vremuri, exista o traditie foarte sanatoasa, din pacate neglijata in ziua de azi, aceea a uceniciei pe langa un maestru. Menirea ei asta era: de a-ti forma anumite deprinderi prin asimilare, exercitiu, repetitie. Mana olarului priceput este ferma si oala iese perfecta, noi o admiram, dar numai el stie cate tone de lut a stricat pana sa ajunga sa modeleze din cateva miscari un obiect care se poate numi „vas” si nu altceva. Reflexele sunt bune si in viata de zi cu zi. Un om inteligent nu calca de doua ori pe aceeasi grebla. Si nici macar pe-o grebla pe care o vede pentru prima oara in ochi (si nu intre ochi). Evitarea greselilor este cel mai mare castig al exercitiului de „rodare”. 

 

Gandeste „castig/castig”

Ofera-i omului din fata ta sau celui care munceste cot la cot cu tine motivatia necesara de a intra in joc si a ramane alaturi de tine. Este o gandire pe termen lung, care da intotdeauna roade. Si nu trebuie sa fie o pacaleala: demersul in echipa chiar e firesc sa fie un castig de ambele parti! Cum altfel poti sa repeti alaturi de partenerul tau o experienta reusita?

 

Vezi clar prioritatile si respecta-le

Un plan de bataie bine intocmit este deja o treaba pe jumatate facuta. Canalizarea corecta a energiei te scuteste de bajbaiala si de o abordare haotica a sarcinilor, in care obiectivele cu adevarat importante sunt sufocate de cele secundare sau de moment. Risti sa nu mai fii coerent si sa uiti incotro ai pornit si de ce. Poti sa sari din subiect in subiect si din poveste in poveste doar daca esti Sheherezada si „prioritatea” ta este sa nu apuce sultanul sa-ti taie capul inainte sa vezi „zorii mijind”.  

 

Documentare inainte de spontaneitate

Pana si „spontanii” Jay Leno si Larry King isi fac sarguincios temele. Autosuficienta vine intotdeauna cu un dar perfid ascuns pe la spate: gafa. Oricat de iute iti merge mintea, pe un teren necunoscut vor functiona intotdeauna reguli pe care, mai mult ca sigur, ai omis sa le iei in calcul. Ca sa nu mai spun ca documentarea este o dovada de respect fata de interlocutor si o cale sigura de a-l atrage in dialog si a-l deschide catre tine. Imi amintesc cu cata placere urmaream meciurile de fotbal, pe vremea cand erau comentate de Cristian Topescu. Nu intelegeam mare lucru din ce se intampla cu „balonul rotund”, dar stateam lipita de televizor pentru minunatele digresiuni pe care le facea despre tara gazda sau despre tara de origine, despre capitale, traditii si istoria locurilor de unde se faceau transmisiunile. Era ca o calatorie virtuala, din care reveneam vizibil imbogatita. Mi-e dor de acele meciuri din viata mea de copil… 

 

Nu infrumuseta povestea, nu minti nici macar putintel

Atentie la subtilitati, nuante si omisiuni

Ei, daca nu poti si nu poti sa-ti reprimi meteahna infrumusetarii, mai bine schimba meseria. Cumpara-ti un birou din lemn masiv si fa-te scriitor. Altfel, vei fi prins cu mata-n sac. Ca se intampla azi, ca se intampla maine, adevarul va iesi vrand-nevrand la lumina si iti va zdruncina serios credibilitatea. Or, fara ea, nu-ti va deschide nimeni usa, nici daca vii cu o sorcova pasnica in prag. Iar accentele puse anapoda si omisiunile pot deturna complet sensul unui mesaj, al unei conversatii. De altfel, cine nu stie boala la moda in ziua de azi: vorbele scoase din context si interpretate dupa bunul plac al unora sau altora?

 

Nu te poti juca cu vietile oamenilor, nu crea eroi, descopera-i

Nu intri cu bocancii in viata unui om, nici daca te stergi energic pe picioare. Vanatoarea de subiecte si jocul gratuit de dragul amuzamentului poate provoca seisme cat se poate de reale in viata unui om si in anturajul acestuia. Nu te poti crede Dumnezeu, nici daca ti-a iesit o data sau de doua ori jocul de-a papusarul. Exista lucruri mai presus de meserie, dar nu si peste omenie. Pe de alta parte, umfland personaje lipsite de substanta si insailandu-le peste noapte o mantie de Superman-i, risti sa cazi in derizoriu. Superman macar avea chilotii trasi peste nadragi. Aici insa te vei trezi ca lumea de pe strada arata cu degetul si striga: „Regele e gol!” Eroii adevarati exista si mai bine te asiguri ca ai suficienta pregatire si resurse pentru a-i descoperi si pune in lumina.

 

Nu-ti raporta calitatea muncii tale, nici daruirea pentru meserie, la salariu

Cand muncesti cu pasiune, nu-ti prea sta mintea la altceva. E pacat sa-ti reprimi entuziasmul si sa-ti refuzi sa cresti profesional din pricina banilor. Aprecierea si banul vin in timp, daca esti cinstit si dedicat in meserie. 

 

 

Uita de ceas

Poti fi pasionat doar de la 8 pana la 4 dupa-amiaza, dupa care sa comuti spre altceva? Priviti la oamenii pe care ii admirati si pe care ii considerati un etalon in profesie, cititi-le biografiile si analizati-le memoriile. Veti descoperi nopti nedormite, idei indraznete si izbucniri de creativitate care nu pot fi indesate intre orele unui program standard. In  viata, e un pret pentru fiecare izbanda.

 

Pune suflet! Vino in intampinarea vocatiei tale

Succesul e direct proportional cu daruirea ta 

Este ca legea conservarii energiei. Cat investesti, atata se vede. Ai talent, cizeleaza-l, fa-l sa straluceasca, pune-l in valoare in fiecare demers al tau. Nu-l lasa sa zaca nefructificat, sa se astearna praful peste el. Cat despre succes, exista o vorba care spune ca el este 10% talent si 90% munca. 

 

Crezi in tine, pastreaza-ti verticalitatea in orice conditii

„Nimeni nu va poate leza fara consimtamantul vostru” (Eleanor Roosevelt)

Un om demn inspira respect, isi cunoaste valoarea si nu abdica de la principiile fundamentale ce-l calauzesc in viata. Le poate cizela, fireste. Cel ce se lasa strivit si imputinat de presiunile exterioare ajunge sa-si insuseasca o constiinta de sclav. Se tradeaza pe sine insusi. Exista intotdeauna liberul arbitru si este alegerea noastra daca sa ne lasam sau nu ingenuncheati si umiliti.   

 

„Ce se afla in urma noastra si ce se afla inaintea noastra sunt lucruri marunte fata de ceea ce se afla inauntrul nostru.” (Oliver Wendell Holmes)

Este vorba sa nu devenim prizonieri ai unor amintiri despre cat de destepti si talentati am fost in clasa a 9-a, cand am luat o diploma si-o mentiune si doamna directoare ne-a laudat in fata liceului. Sau la extrema cealalta, sa construim castele in Spania, fantazand pe canapea cum o sa luam noi Marele Premiu si ce minunat o sa fie. Fireste ca e bine sa visezi, dar nu uita ca viata, cea adevarata, se desfasoara acum si aici, iar masura valorii tale iti este data de ceea ce faci in fiecare moment, si ai grija sa dai tot ce poti in fiecare clipa pe care o numesti „prezent”. Si nimeni nu te poate instraina de ceea ce ai mai de pret – sufletul, mintea, bagajul de cunostinte. Omnia mea mecum porto (n.r. Tot ceea ce am duc cu mine).

 

Asculta si cauta sa intelegi inainte de a te face auzit, inteles

A asculta cere la fel de multa pricepere ca si a te lansa in exercitii retorice. Daca fiecare ar da ochii peste cap şi ar vorbi in legea lui, n-ar mai exista dialog. Ori comunicarea presupune un schimb de energii, o „citire” dincolo de cuvinte a tensiunilor si accentelor subtile exprimate prin voce si prin limbajul trupului. Daca stii sa asculti, vei sti si cum sa reactionezi adecvat si ce cuvinte sa alegi pentru a te face inteles mai bine. Nu risti sa dai cu oistea-n gard si nici sa vorbesti aiurea in tramvai. Mentorul meu, regizorul Valeriu Lazarov, mi-a inoculat constiinta faptului ca tacerea, capacitatea de a asculta cu interes este in munca mea mai pretioasa decat o mie de cuvinte. „Marea descoperire a micului ecran – e obsesia mea – nu este cuvantul, nici imaginea, ci tacerea. Nu exista un lucru mai formidabil si emotionant decat o tacere, cand ii adresezi unui om o intrebare si il vezi, il simti cum se gandeste” scria un alt monstru sacru al televiziunii, a carui carte mi-a fost biblie in meserie: Alexandru Stark. (volumul „Cuvinte si taceri”)  

 

Fii constient de performanta si de ambele sale posibile efecte asupra celorlalti

In sfarsit, esti aplaudat. Ai rupt tara-n doua, in sensul ca lumea s-a-mpartit in doua tabere: cei care te admira si cei care nu te suporta. Si unii, si ceilalti te vor dota cu etichete. Unii te vor numi „exceptional, sclipitor si genial”, te vor urca pe un piedestal si iti vor pasa toate sarcinile. Ceilalti te vor invidia, te vor clasa drept „parvenit” sau „oportunist”, iti vor vana greselile si vor sapa cu ravna sub acelasi podium pe care vremelnic ti se odihnesc picioarele. Important este sa-ti vezi de drumul tau si sa nu incremenesti nici in vanitate, nici in sentimente de descurajare. Destinatia ta trebuie sa fie una singura – urmatoarea performanta.

 

Nu sari etape in evolutia ta

„O calatorie de o mie de leghe incepe cu primul pas”

Salturile pe scara evolutiei sunt minunate, dar numai in povesti broasca se transforma direct in print, si nu fara interventii stiute din afara. Nu poti cladi ceva solid si durabil, daca nu pui caramida peste caramida. Prin bresele lasate se va plimba curentul, dand glas inconsistentei tale. 

Nu-ti fa iluzii: mai devreme sau mai tarziu, chiar daca altii nu vor sti, tu vei simti sub presiunea propriilor lacune ca iti zboara pamantul de sub picioare. Si asta ai dorit, sa simti nesiguranta nisipurilor miscatoare? 

 

Spune nu excesului!

Si nu ma refer aici la sex, shopping si ciocolata! 

 

Fii deschis, o perceptie limitata poate insemna o realitate ignorata

Ideea preconceputa, cliseul in gandire sunt ochelarii de cal pe care ni-i pasam zilnic din comoditate si inertie. Nu poti fi atotstiutor, de aceea tine-ti ochii deschisi si mintea treaza. Viata te va surprinde mereu cu  aspecte nebanuite si subiecte noi de explorat. Fii pregatit sa calatoresti si sa-ti largesti orizontul. Si in privinţa necazurilor celor din jur, fii constient ca, daca te faci ca nu vezi, nu inseamna ca ele nu exista. Si nimeni nu are garantia ca lui nu i se poate intampla nimic.

 

Si daca niciun geniu nu o zice bine, atunci cine:  „Problemele insemnate cu care ne confruntam nu pot fi rezolvate la acelasi nivel de gandire cu cel in care ne aflam cand le-am creat” – Albert Einstein.

 

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA